Primul meu răspuns, fără să vreau să fac pe deșteapta, a fost că nu sunt sigură că înțeleg întrebarea. Apoi reformularea a venit în varianta “dacă eu cred că există coronavirus”, la care era evident răspunsul meu, acela că nu cred că se poate pune problema legată de existența acestui virus, căci e evident că el există. Poate întrebarea mai justificată și pe care aș vrea s-o aud mai des exprimată public, este dacă credem că panica, frica și anxietatea generală sunt într-o limită rezonabilă pentru perioada pe care o traversăm.
Mă uit la poza din la începutul articolului și îmi aduc aminte cu prea puțină nostalgie despre cele două luni petrecute în casă, în care am fost de toate, mamă full time, educatoare, anagajată cu normă întreagă și o droaie de responsabilitați zilnice, femeie de serviciu și pe alocuri bucătar. În acea zi aveam niște urgențe la serviciu și nu știam unde să mă împart mai întâi. Așa că am scos fetele la joacă pe balcon, deși erau doar vreo 10 grade afară și fetița cea mare nici măcar nu a vrut să-și ia geaca pe ea. Dar pur și simplu nu am avut timp nici de negocieri, nici de insistețe.
Uitându-mă în urmă, mă întreb dacă cele două luni de carantină au meritat, dacă per total abordarea din partea autorităților a fost corectă. Aș zice că nu, căci doar a amânat o perioadă cu număr mare de cazuri zilnice, fără să facă nimic concret altceva. Angajați la DSP tot atâția avem la ca început de martie, paturi la ATI tot atâtea sunt, politicienii par tot la fel de lipsiți de orice plan. Măcar dacă ar fi folosit acele două luni tampon ca să gândească o strategie, un plan, măcar să organizeze mai bine spitalele, orice, ca eu, un simplu cetățean, să mă simt mai în siguranță.
Pe lângă asta, nimeni nu pare să fi luat în calcul psihologia poporului român. Eu am impresia că oamenii s-au simțit pedepsiți prin carantina din martie-mai și au vrut să se “răzbune” după. După comunism și toată degringolada anilor ’90 cine mai ia în serios autoritățile? Și cum să le iei în serios când în orice interacțiune cu statul cetățeanul e întotdeuna văzut ca fiind partenerul de rang inferior. Acum degeaba autoritățile insistă și obligă la purtatul măștii, prea puțini oameni vor s-o facă. Și pe bună dreptate, după cea mai simplă logică, atunci când erau mai puține cazuri trebuia să stăm în casă, iar acum când avem o explozie de cazuri trebuie să purtăm mască?
N-aș vrea să fiu înțeleasă greșit, sunt absolut de acord cu masca, o port aproape peste tot când ies din casă, iar de azi chiar tot timpul în afara casei, căci la București s-a impus purtarea ei în anumite spații publice. Și nu am nici un fel de probleme de respirație cu ea. Și chiar și cu decizia asta, de ce masca nu e obligatorie peste tot, nu doar în stații de autobuz, piețe, gări și alte zone publice? De ce avem jumătatea asta de măsură, dacă tot vrem să ținem virusul sub control? Așa poți da naștere la tot felul de intrepretări, că era sau nu era stație, că doar acum am ajuns in gară etc.
Dar două aspecte mă sperie cel mai tare: afacerile cu testele Covid și scindarea și ostracizarea socială.
Am rămaș șocată să aflu că în Franța un test la cerere costa 28 de Euro. La noi oscilează între 350 de lei și 500. De ce, până unde jegmăneala asta la români care au venitul pe cap de locuitor de câteva ori mai mic decât francezii. De ce nu reglementează statul afacerile astea care cresc ca ciupercile după ploaie? De ce suntem din nou luați de fraieri?
Cât despre scindarea și ostracizarea socială, niciodată nu mi s-a părut că taberele sunt mai înverșunate, mai convinse că dețin adevărul suprem, ca să nu mai zic de oamenii bolnavi sau purtători de coronavirus. Din păcate panica generată de mass-media, la fel de nesătulă de emoțiile oamenilor ca de obicei, ne face să uităm limitele rațiunii, să ne ascundem unii de alții, să îi tratăm pe cei bolnavi ca și cum ar fi ciumați. Cel puțin asta este percepția mea din ultimul timp din tot ce văd în jurul meu. Suntem atât de bombardați de decese, internari la ATI, încât nu căutăm răspunsurile la niște întrebări atât de importante dar prea puțin rostite: cât de contagios este un asimptomatic, dacă poartă mască? Câte zile este contagios un bolnav de la începutul simptomelor? Poate fi cineva necontagios chiar dacă are test pozitiv? Pentru că ce să vezi, alte țări au deja răspunsul la toate întrebările astea, proceduri implementate pe baza lor, iar oamenii cooperează în loc să le fie frică unora de ceilalți.
Iar rațiunea mie îmi zice că dacă port mască peste tot, mă spăl des pe mâini și nu-mi ating fața cu mâna șansele să mă îmbolnăvesc sunt spre 0. Iar rațiunea asta ar trebui să fie prezentă în mintea tuturor, înainte de orice emoție specifică știrilor de la ora 5.
Iar statul ce face în perioada asta înafară de a exprima îngrijorare, după cum bine ne-a obișnuit? Ați văzut voi săpun și servețele de șters pe mâini în toaleta din Gara de Nord? V-ați lovit de vreun dispozitiv de gel antibacterian în autobuze? Ați auzit de vreun plan de construcție pe repede înainte de bai cu apă curentă la școlile din mediul rural? Ați auzit de vreun plan de eficientizare al DSP-urilor?
OF, sunt efectiv dezamăgită că am căzut în clișeul cu statul n-o face pe aia sau pe ailaltă, însă se pare că e fix realitatea. Realitatea care se strânge în jurul nostru ca un lanț în jurul gâtului unui câine uitat de stăpân.