Nu pot să vă spun prin câte am trecut în acești aproape 7 ani de când avem copii. Au fost atât de multe experiențe și întâmplări frumoase, dar și zile pline de tristețe, ochi plini de lacrimi, momente în care realmente ne-a venit “să ne luăm lumea în cap”. Știu că pentru unii viața cu copii vine natural, fără prea multe obstacole, poate au și ajutor mai mult, dar pentru noi e în continuare un roller coaster. Ce-i drept unul cu viteză mai mica și suișuri și coborâșuri mai puțin abrupte în ultimul timp.
Și dacă social media e plină de sfaturi de parenting, despre cum să nu “strici” copiii și există mii de cărți despre iubirea necondiționată și etapele de dezvoltare, vorbim prea puțin despre cuplurile de părinți și încercările prin care trec după ce apar copiii. Mai sunt întrebări pe grupurile de facebook, mai râdem pe sub mustață cu prietenii povestindu-ne nebuniile pe care le făceam în viața de dinainte, dar subiectul e clar unul tabu, atins în prea puține discuții și după părerea mea, căci îmi place mult să citesc, în prea puțină literatură de specialitate.
Țin minte primele luni după nașterea Silviei în care eram cu somnul la limită iar casa era plină produse pentru mamă și copil și pe oriunde mergeam luam după noi monitorul de bebeluși și pompa de sân, tone de scutece și multe schimburi. Identitatea mea era într-o transformare continuă, mă luptam cu oboseala și nu-mi prea stătea gândul la cum e influențată viața de cuplu de toate astea. Evident, apropierea fizică din noi a avut de suferit și asta a dus la tot felul de discuții și o lipsă de încredere reciprocă, pe care greu am recuperat-o, doar în timp și cu multă muncă din partea amândurora.
O perioadă lungă de timp ne-a fost evident greu să avem timp doar pentru noi, fie că asta ar însemnat să ieșim doar noi doi la o plimbare sau să facem ceva mai “extravagant” cum ar fi un citybreak într-un oraș european. Mai mulți ani la rând nopțile au fost o rocadă între dormit în 3, apoi în 4, apoi în 3 (eu cu fetele) și Vlad singur, apoi eu cu o fată, Vlad cu o fată, dar în sfârșit, de la începutul acestui an, am reușit să revenim la normal, iar asta pentru noi înseamnă să dormim noi doi într-o cameră, iar ele două împreună într-alta.
Simțim în sfârșit că fetele au crescut cât să nu mai fie 100% dependente de noi, să putem să ne planificăm inclusiv vacanțe doar în doi, să chemăm spontan o babysitter ca să ieșim în oraș fără să fie nevoie de două săptămâni de pregătiri înainte. E clar mai bine decât era acum 2 sau 3 ani și parcă îmi reiau tot mai mult din vechea identitate, în care nu eram doar mama Cristina, ci și soția și femeia Cristina.