E nevoie de un sat întreg să crești un copil

Deschid ochii ușor, să nu se dezlipească prea mult somnul de mine. O aud pe Silvia care mârâie în pătuțul de lângă noi și mă întreb ce oră e. Îmi doresc să fie cât mai târziu, ca să pot bifa o normă decentă de somn. Întorc puțin capul și mă uit în tavan, acolo unde vedem noi ceasul de când Vlad a cumpărat o șmecherie din asta modernă care proiectează ora. Când văd că e ora șase mă apucă o șfârșeală chinuitoare și știu că următoarele minute sunt decisive pentru dimineața care urmează. Bag mâna printre zăbrelele pătuțului și pe măsură ce Silvia scâncește tot mai tare, tot mai intens șâșâi și eu ca să o fac să se culce la loc. Mă prinde de mână și asta de obicei o relaxează și adoarme, dar nu azi. În cameră nu e lumină, dar nici întuneric. E lumina aia sau întunericul ăla, depinde din ce perspectivă îl privești, al unei camere cu draperii groase, opace.

Trece o jumătate de oră în care, deși cu mânuța încleștată pe brațul meu, se zbate de pe o parte pe cealaltă, ca un peștișor pe uscat, timp în care mai plânge, mai ațipește, râde în somn. Și eu ațipesc câte o jumătate de minut, dar nu reușesc mai mult. Pe lângă Silvia mai trebuie să îmi fac griji și pentru soțul meu, care acceptă cu greu că un copil de doi ani are altfel programul decât noi. Știu că dacă Silvia nu se potolește, iar eu nu găsesc o soluție rapid iar o să se strice zenul. Lipsa de somn ne face pe amândoi tensionați, doar că eu mă simt datoare să și descurc ițele de fiecare dată, să mă asigur că putem coabita în liniște și uneori chiar armonie. Așa că o iau cu noi în pat și sper ca asta să rezolve situația iar noi să mai putem ațipi un pic, dar este deja șase și jumătate și dacă nu a adormit până acum nu o să o mai facă. Dar eu tot sper, pentru că mă simt obosită. E de-a dreptul supărător să te simți obosit când te trezești. Și cu puține excepții mă simt așa de aproape doi ani. Pe Silvia o pun între noi, deși mi-e teamă că iar o să dea cu piciorușele și iar o să-l lovească pe Vlad, iar el din nou o să se supere că nu poate dormi. Și chiar așa se și întâmplă. În tunete și fulgere ne ridicăm amândoi din pat, doar Silvia e bucuroasă că își poate începe ziua. E bucuroasă că se poate juca cu noul ei avion pe care i l-am cumpărat ieri. Când o văd pe hol cu piciorușele ei grăsănele și pijamaluța lărguță mi se înmoaie inima de dragoste. E a mea și o iubesc ca pe ochii din cap, iar într-o zi o sa pot dormi și eu mai mult, când o să crească.

În comitetul de familie din bucătărie sunt tunete și fulgere din nou, se dezbat teorii despre creșterea copilului, Silvia plânge, aș vrea să pot o pot lua pe Silvia pe un covor zburător și să plecăm în parc. Dar nu am mâncat, trebuie să mă pregătesc de serviciu și trebuie să calmez atmosferă. Pentru binele tuturor.

Am reușit, am calmat atmosfera. Uneori chiar și tații sunt băieți mari, au nevoie de înțelegere, de cineva care să-i protejeze, să îi ajute să se odihnescă. Sunt multe sacrificii pe care le faci când ești mamă, iar într-o familie de trei, te trezești uneori de fapt cu doi copii. Dar eu sunt sigură că într-o zi o să fie mai bine, o să fim mai odihniți și mai calmi. Până atunci îl încurajez pe Vlad să se bage înapoi în pat, iar pe Silvia o rog să fie rezonabil de tăcută.

Și mă gândesc la duminica trecută, când am avut-o pe bunica Silviei la noi și am dormit până la 12 la amiază, e drept, după o nuntă. E una din excepțiile de care vă spuneam mai sus. Și tot mai des mă gândesc cât de bine ar fi ca în perioada asta de copil mic să avem pe cineva care să locuiască cu noi, sau măcar să fie în același oraș că să putem dormi și noi mai mult. Să știți că sunt adevărate toate glumițele alea de pe net cum că tot ce își doresc părinții este să doarmă. Am întrebat-o și pe mama cum a făcut față oboselii când eram eu mică dar nu-și aduce aminte să fi trecut prin așa ceva pentru că în casă erau și o străbunică și o pereche de bunici. Dacă noi am fi atâția în casă acum ar fi parfum. Fiecare weekend în care o avem pe mama sau pe cealaltă bunică la noi parcă e o gură de viață (așa ca în expresia cu gura de oxigen).

Și am stat și m-am gândit la cum trăiau familiile mai demult, mai multe generații la comun și cred că pentru prima oară aș avea tendința să zic ca da, era mai bine. Mă uit chiar la un serial despre o familie de mormoni, cu trei neveste și am momente în care mi se pare o soluție relativ decentă pentru a avea o familie prosperă. Da, știu, crazy me.

Sunt sigură că o să primesc comentarii acuzatoare, că mă plâng, că ce, nu-mi pot face datoria de mamă fără ajutor, așa cum fac multe alte mame… (pe majoritatea nu le public pentru că mă enervează adresările, criticele neconstructive). Ce pot să zic, fiecare are niște limite, nu cred că există mamă fără frustrări și mai ales mame odihinite.

Așadar… da, cam încep să cred că e nevoie de un sat ca să crești un copil, nu ad-literam, dar uneori e nevoie de mai mult de doi. Iar de și mai multe ori e nevoie de mai mult de unul, dacă înțelegeți ce vreau să zic.