Cum e să ai doi copii

În ultimele 9 luni, întrebarea pe care am auzit-o cel mai des a fost “cum e cu doi copii?”. Și deși este vorba despre ce trăiesc zi de zi de când a apărut și Ruxandra pe lume, parcă niciodată nu-mi găsesc cuvintele, nu-mi dau seama cum as putea sintetiza în câteva fraze răspunsul pe care îl așteaptă interlocutorul. Așa că am decis să-mi fac un pic de ordine în gânduri și să aștern aici câteva idei despre cum e cu doi copii, bineînțeles o perspectivă ultra-subiectivă.

Așadar suntem în formulă de patru de pe 6 ianuarie anul acesta, Boboteaza lui 2018. Diferența între fete este de 2 ani și aproape 7 luni, o diferență avantajoasă pentru ambele, zic eu. Primele luni cu al doilea bebeluș au fost complet diferite față de experiențele pe care le-am avut cu prima fetiță. În primul rând că am avut mult mai puțin timp de acordat bebelușului și asta s-a remarcat în două aspecte pozitive: odată că cea mică nu cere constant atenție, o pot lasă singură liniștită cu ceva jucării în preajmă, iar apoi toate momentele alături de ea sunt oarecum concentrate în iubire, observație reciprocă, o afecțiune concentrată și călduroasă. După ce am adus-o pe Ruxandra de la spital aproape tot timpul i l-am dedicat Silviei (cu excepția nopților, a sesiunilor de alăptat și a altor nevoi fiziologice). Cred că nu m-am jucat atât de mult cu ea niciodată, am vrut să-i arăt că nu a pierdut-o pe mami, că sunt acolo pentru ea și că noul bebe nu ne va da viața peste cap. Cred că am procedat bine, nu am simțit până acum gelozie din partea Silviei și de foarte multe ori chiar o îmbrățișează și iubirește pe sorăsa. Iar când e vorba să mergem undeva sau să facem ceva împreună, totdeuna o ia și pe cea mică la socoteală. În schimb, când e vorba de împărțit jucării, intră în acțiune cel mai puternic simț al proprietății și până aici ți-a fost cu iubirea. Pe de o parte o înțeleg pe Silvia, e și la vârsta critică cu împărțitul, pe de cealaltă mor de mila ăsteia mici, când o văd cu tânjește. Sper ca la capitolul ăsta lucrurile să se mai regleze în timp, momentan aplicăm regula – dacă e pe jos îl poate lua și Ruxandra, plus că i-am făcut și celei mici o cutie cu jucării potrivite pentru bebeluși. Iar mai nou, încercăm să luăm în dublu exemplar.

Acum legat de cum mă simt eu… ca să fiu sinceră, cu cât ai mai puține așteptări despre cum e cu doi copii, cu atât e mai bine. Dacă îți setezi așteptările corect și realist de la început cred că poate fi chiar minunat. N-o să încep să zic că nu mai ai timp, pentru că deja asta știe orice părinte, chiar și cu un singur copil. Însă cred că nivelul de oboseală este un altfel, un pic mai mare. Deseori mă simt pe pilot automat, iar zilele trec ca gândul. Oboseala trece cumva și ea pe pilot automat și parcă tot timpul este ceva de făcut. Ba schimbat un scutec, ba pus mâncare sau strâns, ba distrat bebelușul, ba făcut niște cumpărături, ba alăptat și apoi vine noaptea și vrei să dormi.

Pe de altă parte, eu am încercat să o includ pe cea mică în stilul nostru de viață, să nu-i pun o frână Silviei și implicit și mie. Am plecat cu ea în excursie în Anglia, în Bulgaria, în Grecia, o duc prin oraș după noi cu tramvaiul, metroul, în vară am fost cu ele la Turda, o familiarizez cu familia extinsă, bunici, străbunici, unchi, mătuși, o las să pună mâna pe câini, pe pisici, pe găini, cu alte cuvinte, o las să experimenteze cam tot prin ce trece și cea mare.

Viața de cuplu înaintează și ea la alt nivel, dacă până s-o avem pe Ruxandra ne mai puteam elibera unul pe altul, acum chiar simt că responsabilitățile se împart în mod egal pentru că nu ai cum altfel. Adică serile unul o culcă pe una, iar celălalt se ocupă de cealaltă. Diminețile când suntem doar noi doi cu ele sunt despre făcut chestii pentru copii. Weekendurile sunt despre cum să ne distrăm fără să stricăm programul bebelușului.

Și totuși, totuși, deși din ce am scris mai sus viața în patru poate părea un pic cam demoralizantă, jur că niciodată nu m-am simțit așa de mulțumită și împlinită cum mă simt acum. Fiecare zi este un pic și despre iubire, sunt multe râsete în viețile noastre, sunt multe bucurii la fiecare pas mic pe care îl fac copiii. Dintotdeuna mi-am dorit să am măcar doi copii și iată că mi-am îndeplinit dorința. Și faptul că sunt aici, în ciuda oboselii, a lipsei de timp și a oricărei fărâme de spațiu personal, mă face să mă simt așa de puternică. Dacă pot să fac asta, să cresc doi copii cât de cât bine, să rămânem echilibrați și mulțumiți, atunci cu siguranță pot să fac orice pe lumea asta.