Record! Am ajuns la al 3-lea episod al acestei serii, îmi vine să mă premiez singură. Dar ce mi-aș putea dori mai mult decât prezentele momente pe care le trăiesc, scriind acest articol în micul apartament din clădirea în stil georgian, la sud de Tamisa, după o zi superbă în incredibila Londra. Zic de premiu pentru că unul dintre cele mai grele lucruri care țin de blogging e consecvența.
Am ajuns la Londra alaltăieri, după prima săptămână de UK petrecută în Coventry și împrejurimi, cu fetele și părinții mei. Tot vineri a ajuns și Vlad, deci ne-am reîntregit familia. Despre Londra o sa vă povestesc mai pe larg într-un articol dedicat și bineînțeles fac și un vlog. Între timp las gândurile să se așeze mai bine. Până atunci însă vă invit să vedeți cel mai recent vlog, pe care l-am publicat chiar ieri, despre cum e să zbori cu doi copii, ce acte îți trebuie și tot felul de alte detalii de ajutor.
Un lucru pe care vreau să-l punctez și aici este că traseul a fost mult mai plăcut datorită popasului pe care l-am făcut la business louge-ul de la Otopeni, mai ales că aeroportul a fost extrem de aglomerat la plecare. Așa, chiar dacă ajungi mai devreme (ceea ce și recomand căci nu știi ce surprize te așteaptă), poți petrece timp liniștit servind un snack, sandwich, ceva de băut sau chiar o tărie, totul fiind gratuit. Accesul se face pe baza unor carduri emise de diverse bănci, în cazul meu cardul de debit George mastercard gold de la BCR. În trecut nu am avut o relație prea bună cu această bancă, recunosc, dar fiindcă mama lucra acolo, mi-a fost cea mai accesibilă. Deci am avut ceva rețineri să-mi fac cardul, dar totuși am făcut-o cu gândul la acest beneficiu cu lounge-ul (pe lângă București, e accesibil și cel de la Cluj). Dacă respecți anumite condiții nici măcar nu plătești vreun comision, e nevoie doar de un pic de atenție.
După ce am ajuns, m-am bucurat tare să revăd multe locuri din Coventry pe care nu le mai văzusem din 2019, iar primul lucru pe care l-am făcut a fost să mănânc un falafel de la o gheretă din centru. Știu că poate suna ciudat, dar atât de mult îmi place acel falafel făcut acolo, de 3 ani rămăsesem cu o poftă. M-a surprins neplăcut că de la 2 lire ajunsese acum la 3.50, dar se pare că inflația nu ocolește pe nimeni. Măcar gustul a rămas la fel de bun.
Tot sâmbătă am vizitat din nou catedrala, bombardată în cel de-al doilea război mondial, și conservată în această stare pentru posteritate. E un loc care îți face pielea de găină. Chiar lângă, am descoperit noul corp al edificiului, construit într-un stil post-modernist la finele anilor ’50, pe care nu stiu cum de l-am ratat până acum. S-ar putea să fi fost în renovare și să nu îl fi observat. E impresionantă și atipică. În unele momente m-a dus cu gândul la Handmaid’s Tale, căci și în distopie lăcașurile erau într-un stil post-modern, dar am încercat să nu iau în seamă aceste gânduri ciudate.
În altă zi am fost la Birmingham unde ne-am nimerit la Commonwealth Games, o întrecere sportivă a Comunității Națiunilor (văd că așa se traduce) care reunește toate aceste popoare, eveniment foarte popular în UK. Deși nu am avut acces chiar la competiții, ne-am bucurat de zona de festival unde am văzut două lucruri tare interesante. Faptul că exista un fel de rezervor de apă de unde puteai să-ți reumpli sticla gratis, și un loc special pentru nevoile câinilor. Minunate mi s-au părut amândouă ideile.
Din punct de vedere literar, ultimele două săptămâni mi-au fost acompaniate de lectura clasicului roman – Enigma Otiliei, scris de George Călinescu la finele anilor 30. Am reluat cartea mai mult din curiozitate și mi-am dat seama că eu de fapt nu o citisem deloc. Cum noi am prins manualele alternative, posibil să nu fi fost prin lista de bibliografie obligatorie a clasei noastre. Mi-a plăcut tare mult, nu mă așteptam. Nu cred că are sens să descriu acțiunea, probabil mulți ați și citit cartea, dar e genul de lectură care își poate schimba sensul în funcție de vârsta la care o citești. Deci cu siguranță felul în care am perceput-o acum, când mă apropiu de 38 de ani, e radical diferit de cum s-ar fi întâmplat la 16-17 ani. Posibil s-o propun pentru clubul de lectură la care iau parte lunar. Am frunzărit puțin și filmul Felix și Otilia, dar imaginea pe care mi-o făcusem eu despre personaje era atât de diferită de ce am văzut pe ecran încât am renunțat rapid la idee. Pelicula nu m-a inspirat sub nici o formă.
Și o să închei spunându-vă că mă bucur așa de tare că am putut petrece timp de calitate cu ai mei, cu fetele și urmează și cu Vlad, sunt doar un zâmbet zilele astea care sper să treacă cât mai încet. See you next time!
