În general sunt o tipă mulțumită de sine, de aspectul fizic corporal și de cum îmi arată fața, tenul. Deși mă mai sâcâie și pe mine uneori reminescențe ale unor complexe din adolescență, per total sunt bine cu mine. Îmi place să mă observ în oglindă, să mă analizez, sunt conștientă atât de plusurile pe care le am, cât și de minusuri.
În liceu a fost o vreme în care mi se părea că pielea de pe fața mea arată atât de bine încât nu are sens s-o mai încarc cu absolut nimic, fond de ten, pudră sau alte produse așa cum făceau colege de-ale mele. Însă eram mare fană de dermatograf și mascarca. Și chiar de pe atunci aveam ritualul meu zilnic, seara, de curățare a tenului, lucru pe care l-am păstrat până în ziua de azi și care îmi ajută cu adevărat pielea. O dată pe săptămână îmi fac și un peeling facial, obicei pe care l-am adoptat destul de curând, adică de pe la vreo 30 de ani ?. Dar cea mai nouă descoperire este un ser pentru față, care mi se pare că are efecte mai puternice și mai rapide decât crema. Iar când mi-am confruntat această părere cu informații găsite online, pe site-uri respectabile, am aflat că chiar așa e, serurile sunt mai eficiente decât cremele.
Acum câteva zile mi-am făcut curaj și am inclus într-un videoclip de pe canalul meu de YT câteva cadre cu mine nemachiată, cu cearcăne, cam așa cum arăt eu când mă trezesc. Deși am stat cu inima strânsă, parcă până la urma mi-am admirat propriul curaj de a face asta, într-o lume în care filtrele contează mai multe decât realitatea. Un fel de print screen cu femeia la 36 de ani. Și da, am simțit că vârsta se vede, o văd zilnic în liniile fine de sub ochi și de pe frunte, linii care nu se vedeau deloc acum vreo 4-5 ani. Și mă întreb, în ciuda acestor semne ale timpului, cum de mă iubesc acum mai mult decât o făceam cu ceva vreme în urmă?