Nu cred ca e cazul sa las si mai mult timp sa curga fara sa am pe blog o postare despre pisica mea, Sophie. Mai ales in conditiile in care noul slogan al blogului meu este “all you need in life is love and a cat”, afirmatie in care cred din ce in ce mai mult.
Povestea lui Sophie incepe in urma cu vreo 2 ani, asta dupa spusele veterinarului. La mine e de la inceputul lui februarie anul acesta si de atunci dezvoltam tot mai mult o frumoasa relatie de prietenie si tovarasenie.
Am gasit-o intr-o seara friguroasa de iarna, sub o masina din fata blocului meu. Saracuta de ea mieuna de mama focului, de altfel asa am si reperat-o, fiindu-mi imposibil sa trec mai departe de un animal care plange (asta se intampla de cand ma stiu, am o slabiciune teribila fata de necuvantatoare). Era zapada inghetata pe jos si cand m-am aplecat am vazut ca desi voia sa iasa de sub masina ca s-o iau in brate, nu avea curajul sa puna labuta pe zapada si o tot misca in fata si-n spate.
Cand i-am vazut fatuca, intr-un semi-intuneric, jumatate neagra, jumatate maroniu deschis, tot m-am inmuiat si am luat-o in casa. Bineinteles ca la momentul respectiv am avut nenumarate discutii despre viitorul ei, chiar am pus niste anunturi de adoptie, insa inima mea stia ca Sophie trebuie sa fie a mea.
Oricum, pentru adoptie era necesar s-o sterilizam si vaccinam, ceea ce s-a intamplat fara cost prin buna-vointa celor de la Asociatia Robi, insa la o saptamana dupa sterilizare a inceput sa se simta din ce in ce mai rau, nu mai manca nimic, nici macar apa nu mai vroia sa bea. M-a apucat efectiv disperarea. Deja imi era din ce in ce mai draga si mi se rupea sufletul s-o vad asa moale, slaba si neajutorata. Evident ca am mers cu ea la mai multi veterinari dar nimeni nu i-a putut pune un diagnostic, in schimb am platit la injectii cu vitamine, care nu o ajutau prea mult. In perioada aceea chiar ma gandeam ca atunci cand o sa am copii o sa imi fac in mod implicit abonament la psiholog (daca o fi existand :D), ca daca asa ma panicasem de la o pisica…
Intr-un final (cred ca mai avea cateva ore si murea, ca nici apa nu mai bause de cateva zile) am ajuns cu ea la Vet Care Clinic, la doamna doctor Nicoleta Mihai-Filip, o fiinta cu un suflet imens si de un profesionalism desavarsit, care a reparat-o integral pe Sophie a mea si mi-a luat si mie o piatra de pe inima. Atentie mare prorietari de pisici: vaccinati-va companionul impotriva calici-virozei feline, e o boala deosebit de periculoasa, potential mortala. In cazul lui Sophie se pare ca ceilalti medici veterinari au fost indusi in eroare de faptul ca pisicuta era recent operata si au banuit ca trebuie sa fie o infectie(si nu au investigat mai departe).
Acum Sophie e bine, imi face viata mai vesela si e incredibil de cuminte… Cel putin cand sunt eu acasa, pentru ca s-a mai intamplat sa gasesc par de pisica pe masa din bucatarie :D. Genul asta de pisica, cu acest colorit, am vazut pe net ca se numeste “turtoise-shell cat”, iar o prietena mi-a zis de “calico cat”.
Acum chiar ma gandesc de ce nu am avut o pisica mai repede. Nu stiu de ce multi oameni sunt asa de speriati de bombe cand vine vorba de a avea un animal (si mai ales o pisica). Ca lasa par, ca trebuie sa cureti dupa ea, ca miroase… Mie mi se pare ca miroase doar daca nu cureti, si cu parul la fel. Am lasat-o in casa singura chiar si cateva zile si nu a patit nimic nimic. E drept ca poate un pic te complici, mai ales cand e vorba de concedii, dar merita 100%. Si apropo, pentru cine ma stie mai bine, da, si eu ma credeam o “dog person” insa am ajuns la concluzia ca sunt o “cat&dog person”.
Mai jos cateva poze cu minunata Sophie.
