Am ajuns la Londra alaltăieri, după prima săptămână de UK petrecută în Coventry și împrejurimi, cu fetele și părinții mei. Tot vineri a ajuns și Vlad, deci ne-am reîntregit familia. Despre Londra o sa vă povestesc mai pe larg într-un articol dedicat și bineînțeles fac și un vlog. Între timp las gândurile să se așeze mai bine. Până atunci însă vă invit să vedeți cel mai recent vlog, pe care l-am publicat chiar ieri, despre cum e să zbori cu doi copii, ce acte îți trebuie și tot felul de alte detalii de ajutor.

Un lucru pe care vreau să-l punctez și aici este că traseul a fost mult mai plăcut datorită popasului pe care l-am făcut la business louge-ul de la Otopeni, mai ales că aeroportul a fost extrem de aglomerat la plecare. Așa, chiar dacă ajungi mai devreme (ceea ce și recomand căci nu știi ce surprize te așteaptă), poți petrece timp liniștit servind un snack, sandwich, ceva de băut sau chiar o tărie, totul fiind gratuit. Accesul se face pe baza unor carduri emise de diverse bănci, în cazul meu cardul de debit George mastercard gold de la BCR. În trecut nu am avut o relație prea bună cu această bancă, recunosc, dar fiindcă mama lucra acolo, mi-a fost cea mai accesibilă. Deci am avut ceva rețineri să-mi fac cardul, dar totuși am făcut-o cu gândul la acest beneficiu cu lounge-ul (pe lângă București, e accesibil și cel de la Cluj). Dacă respecți anumite condiții nici măcar nu plătești vreun comision, e nevoie doar de un pic de atenție.

După ce am ajuns, m-am bucurat tare să revăd multe locuri din Coventry pe care nu le mai văzusem din 2019, iar primul lucru pe care l-am făcut a fost să mănânc un falafel de la o gheretă din centru. Știu că poate suna ciudat, dar atât de mult îmi place acel falafel făcut acolo, de 3 ani rămăsesem cu o poftă. M-a surprins neplăcut că de la 2 lire ajunsese acum la 3.50, dar se pare că inflația nu ocolește pe nimeni. Măcar gustul a rămas la fel de bun.

Tot sâmbătă am vizitat din nou catedrala, bombardată în cel de-al doilea război mondial, și conservată în această stare pentru posteritate. E un loc care îți face pielea de găină. Chiar lângă, am descoperit noul corp al edificiului, construit într-un stil post-modernist la finele anilor ’50, pe care nu stiu cum de l-am ratat până acum. S-ar putea să fi fost în renovare și să nu îl fi observat. E impresionantă și atipică. În unele momente m-a dus cu gândul la Handmaid’s Tale, căci și în distopie lăcașurile erau într-un stil post-modern, dar am încercat să nu iau în seamă aceste gânduri ciudate.

În altă zi am fost la Birmingham unde ne-am nimerit la Commonwealth Games, o întrecere sportivă a Comunității Națiunilor (văd că așa se traduce) care reunește toate aceste popoare, eveniment foarte popular în UK. Deși nu am avut acces chiar la competiții, ne-am bucurat de zona de festival unde am văzut două lucruri tare interesante. Faptul că exista un fel de rezervor de apă de unde puteai să-ți reumpli sticla gratis, și un loc special pentru nevoile câinilor. Minunate mi s-au părut amândouă ideile.

Din punct de vedere literar, ultimele două săptămâni mi-au fost acompaniate de lectura clasicului roman – Enigma Otiliei, scris de George Călinescu la finele anilor 30. Am reluat cartea mai mult din curiozitate și mi-am dat seama că eu de fapt nu o citisem deloc. Cum noi am prins manualele alternative, posibil să nu fi fost prin lista de bibliografie obligatorie a clasei noastre. Mi-a plăcut tare mult, nu mă așteptam. Nu cred că are sens să descriu acțiunea, probabil mulți ați și citit cartea, dar e genul de lectură care își poate schimba sensul în funcție de vârsta la care o citești. Deci cu siguranță felul în care am perceput-o acum, când mă apropiu de 38 de ani, e radical diferit de cum s-ar fi întâmplat la 16-17 ani. Posibil s-o propun pentru clubul de lectură la care iau parte lunar. Am frunzărit puțin și filmul Felix și Otilia, dar imaginea pe care mi-o făcusem eu despre personaje era atât de diferită de ce am văzut pe ecran încât am renunțat rapid la idee. Pelicula nu m-a inspirat sub nici o formă.

Și o să închei spunându-vă că mă bucur așa de tare că am putut petrece timp de calitate cu ai mei, cu fetele și urmează și cu Vlad, sunt doar un zâmbet zilele astea care sper să treacă cât mai încet. See you next time!

Mă bucur din tot sufletul că școala s-a terminat în sfârșit, mă cam obosea (spre epuizare) trezitul la șase, șase și un pic dimineață, mai ales că mai repede de unsprezece treizeci noaptea nu mă culcam. Acum că mama s-a pensionat o să le las pe fete la Turda câteva săptămâni și sper că o să aibă parte de niște zile de vacanță la fel de frumoase cum erau ale mele. Iar eu o să recuperez la somn, mult somn.

Mijlocul lui iulie o să ne prindă în Grecia, în celebrul Halkidiki unde ne-am rezervat o vacanță fără pretenții, la un mic hotel/vilă, cu pisicină, foarte aproape de plajă, într-un sat pitoresc. Deși aștept cu entuziam plecarea noastră, mă tot gândesc la reacțiile pe care Silvia le-a făcut pe piele de la soare în ultimii ani. Am folosit protecție solară de bebeluși și când era mică, am stat de obicei la umbră, nu am expus-o exagerat niciodată, și totuși a dobândit o sensibilitate care ne dă bătăi de cap. Anul ăsta are chiar un costum cu protecție SPF cu mâneci lungi și pantaloni până la genunchi. Sper să nu o chinuie, căci mi-ar părea tare rău să întrerupem tradiția vacanțelor la mare. Eu m-am înarmat cu propriile produse de protecție solară și loțiuni după plajă, și astea fac parte din ritualul meu de la mare, mi-a trecut de mult pasiunea de a mă înnegri la plajă.

După Grecia, fetele o să ia drumul Alexandriei, la ceilalți bunici, iar noi o să ne putem odihni după concediu. Glumesc, și nu prea, părinții de copii mici știu ce zic ?. Iar mai apoi profităm din nou de faptul că tata locuiește în UK așa că o să mergem pe capul lui vreo… multe zile. De data asta o să vină și Vlad, iar în doi o să ne organizăm un citybreak la Londra și încă unul cu tot familionul la Brighton. Deja am început să pun pe listă ce merită văzut și cum să ne organizăm, deci dacă aveți vreun pont pentru cele două, le aștept cu drag.

Cred că doar spre final de august o să ne statornicim în București, iar eu iubesc perioada aceea când toată lumea e plecată și parcă totul e mai domol. Am pregătită o listă de lecturi special pentru zilele acelea de sfârșit de vară.

Și parcă văd că o să bat din palme și e deja cinci septembrie, prima zi de școală, dar până atunci o să ne bucurăm cu toții de o vară cu adevărat frumoasă.

1. în ambele dăți am fost împreună cu copiii, și cine are copii știe că de fapt vacanțele cu copii sunt doar zile obișnuite în care ai grijă de cei mici  doar că în alt loc, și
2. de fiecare dată am stat puțin, 4, respectiv 5 zile.

Așa că visez la un concediu doar cu soțul meu și mă tot gândesc cum să fac să profităm de mini-vacanța de 1 Decembrie când îmi propun să mă dezlipesc de birou, chiar și dacă ar fi să stau doar acasă pentru 7 zile.

Săptămâna trecută, printre picături, tot vorbeam cu cea mai apropiată mătușa a mea, Ileana, sora mamei mele, și îmi mai trimitea poze cu fiica ei care plecase în Egipt, se distra, iar eu numai că nu băleam pe telefon când vedeam toate astea. Colac peste pupăză, îmi mai trimite și un link cu o super ofertă de all inclusive, la Hurghada, cu plecare din Cluj, 7 nopți cu preț sub 300 de Euro. Deci am simțit că mi se pune pata să mergem și noi. Dar oricum, varianta cu plecarea din Cluj era exclusă și datele de plecare nu se potriveau cu perioada de 1 Decembrie.

Așa că duminica trecută am săpat și răscolit în situl Christian Tour pentru o ofertă de Egipt, având în minte să folosesc voucherul care ne rămăsese din mai, când se anulase vacanța din Turcia. Și ce să vezi, am găsit varianta perfectă de plecare, de pe 29 noiembrie, 7 nopți, AI, hotel bun, preț rezonabil. Am căutat inclusiv cât de caldă e vremea și apa mării (care se pare că are o medie de 26 de grade Celsius chiar și în noiembrie). Nu vă puteți imagina în ce extaz am fost și cât am plănuit în cele câteva ore de duminică seara până luni dimineața. Am și aranjat cu mama să vină să stea cu fetele, am vorbit cu Vlad, am făcut o listă scurtă de hoteluri.

Și vine ziua de luni, sun la agenție și printre altele spun că vreau să plătesc cu voucherul, care îmi fusese emis pentru orice destinație, orice vacanță organizată prin Christian Tour. Din asta eu am dedus că practic orice găsesc pe situl lor poate fi plătit cu voucherul respectiv. Dar din păcate aici s-a rupt filmul visului meu, iar eu am trecut instant de la extaz la agonie. Deci nu, nu orice este pe site e organizat de Christian Tour, ci doar anumite excursii sau vacanțe, dar banalul utilizator, așa cum sunt eu nu are de unde să știe asta pentru că, ce credeți, diferențele NU SUNT MARCATE nicăieri. Adică nu ai de unde să știi ce vacanțe sunt organizate de CT și care sunt prin parteneri. Iar bineînțeles vocherul poate fi folosit doar la vacanțele organizate direct, nu la cele organizate prin parteneri. Iar locurile pentru vacanța organizată direct cu plecare din 29 noiembrie erau toate ocupate… toate, toate.

Vă dați seama că pe cât de dezamăgită am fost, m-am și enervat simțindu-mă indusă în eroare prin omisiune. Noi buget extra pentru vacanță acum nu avem, adică nu am cum să scot acum vreo 1.000 de Euro cash ca să plecăm în vacanță, așa că pică varianta de a plăti separat. Iar alte destinații calde în banii aceia, tot la Christian Tour, în aceeași perioadă, nu sunt. Iar de city breakuri chiar nu am chef, aveam chef de vreme caldă și de câteva zile în care doar să zacem și să avem totul la botul calului.

M-am consultat cu niște prietene din grupul de mămici pe care îl frecventez cu încredere, ca să văd daca e cazul sau nu să fac o reclamație la ANPC pentru inducere în eroare. Și așa am intrat în contact chiar cu o tipă care lucrează la agenție și care a fost super drăguță și empatică. Și mi-a explicat că în termenii și condițiile site-ului, pe care le-am bifat ca citite e clar precizat ce și cum și mai ales că ce e pe site trebuie reconfirmat cu agenții de vânzări, iar ceea ce îmi comunică ei are prioritate în fața a ceea ce se găsește pe site. Și se pare că diferențierea pe site a vacanțelor organizate direct de cele organizate de parteneri era în plan chiar pentru anul acesta, dar a venit pandemia, bugetele s-au tăiat… așa că după toate argumentele mi-am dat seama că nu are sens să mă agit cu ANPC-ul căci oricum nu aș fi avut câștig de cauză. Și oricum ar fi fost o altă responsabilitate de care nu aș mai fi avut chef să mă ocup.

Deci ce să zic… așa cum m-am entuziasmat, m-am și bosumflat. Probabil vă întrebați de ce nu caut ceva prin țară, însă cu sinceritate vă spun că sunt cam dezamăgită de turismul în România, simt că pentru anul acesta mi-a ajuns, iar cred că în mini-vacanța cu 1 Decembrie peste tot va fi plin și scump. Și s-ar putea să intram iarăși în stare de urgență, așa că las anul ăsta să se încheie în nota de stat acasă și sper ca măcar la anul să își mai revină lucrurile.

Anul acesta a fost prima dată când am ajuns din nou în aceeași stațiune, recunosc, forțați de împreujurările determinate de pandemie. Nu m-am așteptat la mult, nici nu am primit mult, dar ăsta poate va fi un subiect pentru un articol separat. Însă am descoperit câteva locuri mult peste așteptări care aș putea spune că sunt excepția de la regulă, și despre care merită să afle cât mai multă lume.

Unul dintre ele este Cherhanaua Venus, un restraurant pescăresc amenajat pe un ponton larg, pe micul lac Venus. Menționez de la început că la nivel de mâncare și servicii se poate plasa în competiție directă cu Pescăria lui Matei, restaurantul de la Agigea pe care îl frecventăm și noi din când în când. Ce-i drept, la Agigea priveliștea e mai impresionantă decât la Venus, însă la cât de aglomerat e tot timpul, merită o schimbare de perspectivă.

Noi am ajuns la Cherhana într-o zi de miercuri, în jurul prânzului, lihniți de foame, după un drum de vreo două ore jumătate de la București, și a fost prima oprire înainte de cazarea de la Hotel Dana. Doar o masă mai era ocupată, iar rulourile de plastic era trase în jurul terasei, din cauza unei furtuni din ziua precedentă. Mobilierul de lemn, împreună cu toate decorațiunile pescăresco-rustice aduc farmec locului și creează o atmosferă familiară plăcută.

Am fost serviți rapid de chelneri prietenoși și politicoși care purtau cu masca regulamentar pe față. Pentru mine serviabilitatea e unul dintre elementele principale care pot transforma în bine sau în rău o experiență, așa că prima impresie este esențială.

Din meniu nu ne-a fost greu să alegem, eu eram setată să mănânc icre, așa că am comandat o porție din crap, asta pentru antreu. Vlad și-a luat o porție de file de șalău la grătar, iar la fel le-am luat și fetelor împărțită la două farfurii, iar Matilda, bunica fetelor, a ales păstrăv. Toate porțiile aveau incluse și mămăliguța.

Eu mi-am comandat rapane pe plită, favoritele mele în sezonul estival. Pentru cine nu știe, rapanele sunt melcii din cochiliile acelea mai mari, pe care le găsim pe plajă și pe punem la ureche ca să “auzim marea”. Sper deosebire de alte locuri unde am mâncat, aici erau gătite întregi și nu tăiate bucățele. Mie mi s-au părut deliciose, le-am stropit cu lămâie, dar poate ar fi mers și un sos cu unt, usturoi și pătrunjel.

Ruxandra a mâncat cu poftă șalăul, Silvia a luat mai mult păstrăv de la bunica, iar Vlad a avut o singură observație, cum că un pic i s-a părut prea uscat fileul. Dar am consumat tot, iar câștigătoare la gust au fost icrele, poate și pentru că mi-a fost și foarte poftă.

De băut, am mers pe varianta simplă, o apă minerală mare, limonadă pentru fete și nelipsita cola mică pentru Vlad. La desert am mai luat o porție de clătite cu gem, favoritele Silviei, dar chiar și ea, care e ahtiată după zahăr, a zis că au fost prea dulci. Am ales gemul de vișine, dar au stropite și cu niște sirop din acela decorativ, care, după părerea mea, nu își avea locul. Clătitele cu gem sunt un desert clasic, și eu îl prefer cât mai simplu, așa cum îl fac bunicile.

Curățenia mi s-a părut impecabilă peste tot, inclusiv la toaletă, iar fetele au fost foarte atrase de acvariul cu pești exotici din restaurantul interior. De atfel, au fost atrase cam tot toate decorațiunile, pentru ele a fost ca o vizită la un muzeu cu de toate. Am apreciat mult și faptul că după ce am ajuns ne-au pus la dispoziție creioane colorate, iar fetele au colorat pe mini-fețele de masă din hârtie individuale.

Un alt plus, care pentru mine contează, deși știu că mulți nu îl consideră esențial, a fost muzica ambientală foarte plăcută, cu un volum limitat, chiar am scos de vreo doua ori shazam-ul ca să descopăr ce melodie e.

Per total, a fost o experiență pe care aș vrea oricând să o repet, nu știu dacă restaurantul este deschis și înafara sezonului, m-aș bucura să putem înlocui Agigea și în ieșirile noastre iernatice la mare. Prețurile nu sunt mici, dar nici exagerate, nici nu ai cum să te ridici la standarde dacă nu ai un anumit venit. Mie raportul calitate/preț mi s-a părut mai mult decât corect. Și pentru că știu că sunteți curioși cât am plătit pe tot ceea ce v-am povestit, vă las mai jos nota de plată.

Dar nu a mai fost cazul, toate planurile ni s-au dat peste cap, cursele de avion au fost anulate, și să nu fi fost, cine ar mai fi avut chef de călătorii în condițiile astea? Pusesem la punct itinerariul nostru încă de la începutul lui ianuarie, atunci când de altfel ne-am stabilit și vacanțele din vara lui 2020 și mă simțeam așa de satisfăcută că am găsit oferte faine cu prețuri bune. 

Chiar vorbeam cu Vlad, că începând cu excursia din Anglia, până la mijlocul lui iulie am fi fost tot pe drumuri, ceea ce ne surâdea.

Mai pe la mijloc de februarie, când începuse nebunia cu Covidul mai aproape de noi, adică în Europa, mama încă zicea că ea oricum o să le ia pe fete în Anglia și poate se baricadează pe acolo. Chiar și la ultima tură de Turda, le-am dus pașapoartele, că cine știe. Și fix când eram acolo am primit emailurile de anulare ale biletelor de avion.

Nu-s supărată că s-a întâmplat așa, consider că așa a fost să fie, și mă bucur că cel puțin până acum suntem sănătoși. Continui să visez cu ochii deschiși, călătoresc mult cu ajutorul youtube-ului, îmi fac planuri pentru viitor și sper să tragem lecțiile cuvenite din toata nebunia asta de pandemie. 

Închei articolul cu niște imagini din locurile pe care ar fi trebuit să le explorăm în weekendul care vine, în cizme de cauciuc și cu briza în păr, iar chiar la final, un videoclip în care răspund la întrebările voastre și vorbesc un pic și despre perioada pe care o trăim. 

Alegerea acestei destinații a fost oarecum întâmplătoare, după ce cochetasem cu ideea de Dubrovnik sau Albania. Am găsit destul de puține informații în blogosfera românească despre meleagurile muntenegrene, dar totuși ne-am lăsat convinși de peisajele atrăgătoare și de prețurile decente.

Ulterior mi-am dat seama că lipsa de informații și articole pe subiect are un motiv foarte simplu. Sunt puțini români care călătoresc sau vin la mare în această țară din afara Uniunii Europene. Puțini comparativ cu Bulgaria sau Grecia, de exemplu. 

Perioada vacanței noastre n-a fost cea mai fericită, fiind tocmai la mijloc de august, dar așa s-a potrivit concediul mamei mele. Precizez de la început că a fost prima și ultima vacanță pe care ne-o mai planificăm pentru luna august pentru că peste tot a fost extrem de aglomerat, fie că vorbim de drum, plajă, zone de promenadă sau părcări. 

Cumva așteptările noastre se duceau spre un concediu asemănător cu ceea ce trăim în Grecia în fiecare vară, adică liniște, plaje semi pustii, plimbări prin orășele pitorești. Nu știu de ce am trăit eu cu impresia că “vom fi noi și marea”, e drept că nu prea întâlnești români, însă OMG sunt MULȚI alți turiști de alte nații. Cred că în sfârșit am experimentat pe propria-mi piele conceptul de “hoarde de turiști”.

Acum să vă povestesc despre ce a fost superb, foarte bine, mai puțin bine și neplăcut, structurat și organizat, așa cum îmi place și mie să citesc despre o destinație care m-ar putea interesa la un moment dat. 

SUPERB:

• Cazarea: ne-am făcut rezervare prin booking la o vilă deschisă în 2018, cu un preț super bun, mai exact 312 Euro pentru 6 nopți. Servicii basic, dar foarte bune, cu o gazdă deosebit de primitoare și informată. Minusul a fost faptul că vila nu se afla în Budva, ci în Becici, o localitate oarecum lipită de Budva, despre care eu am crezut că e chiar Budva, din nou, pentru că de pe hartă nu e clar, iar informații pe subiect nu am prea găsit. 
• Peisaje: drumul spre Budva, ca de altfel cam pe toată riviera este spectaculos, cu zone de belvedere care îți taie respirația

FOARTE BINE:

• Plaje mari, late, nisip cu granulație medie, pietre rotunde (nu ca în Grecia, ascuțite), apă cu temperatură perfectă. Apa era chiar un pic răcoroasă, dar la cât de cald a fost în primele zile a fost mai mult decât minunată (am prins și 32 de grade la miezul nopții)
• Locuri de joacă pentru copii direct pe plajă, mai peste tot erau
• Prețurile la mâncare: o idee mai mici decât în Grecia, mai ales dacă nu aveai pretenții de terase mega amenajate sau tot felul de alte fițe. Nouă ne-a recomandat gazda o terasă gen Saturn anii 80 unde o porție de friptură de porc la grătar, din două bucăți babane, inclusiv cartofii prăjiți, costa 4 Euro. O masă în doi cu tot cu băuturi costa în medie 14-15 Euro. 
• Croaziera de 12 Euro prin Golful Kotor: v-am povestit cu detalii despre ea aici, e o experiență pe care o recomand oricum care ajunge în zonă. Eu am considerat că au fost cei mai bine cheltuiți bani din vacanța noastră.

MAI PUȚIN BINE:

• Transportul în comun: eu nu l-am prea perceput să existe… și poate vă întrebați de ce m-ar fi interesat atâta timp cât noi eram cu mașina. Și noi, ca tot omul ne doream să mergem seara în Budva, la veche cetate, în port, însă drumul cu mașina prin ambuteiaj și parcările full îți tăiau tot cheful. Deși erau cam 5 km între localități, nu prea era de mers pe jos pentru că trebuia să o faci pe trotuarul unui drum intens circulat. După vreo 3 zile de când am ajuns am descoperit că erau niște stații, însă de văzut efectiv autobuze am văzut unul singur. 
• Căldură: asta bineînțeles că ține de norocul fiecăruia, însă noi am prins caniculă în primele 3 zile, iar la temperaturi de 39 de grade nu prea îți vine să mai faci nimic. 

NEPLĂCUT:

• Aglomerația: peste tot pe unde mergeam era full de turiști. Peste tot pe unde conduceam erau cozi. Peste tot pentru unde vroiam să parcăm era ocupat. 
• Taxa de șezlong: Începea de la 6 Euro pentru setul de 2 sezlonguri și umbrelă, se învârtea pe la 8-10-12 pentru același lucru în funcție de plajă, iar în Sveti Stefan, o localitate exclusivistă erau 120 de Euro.
• Distanța România – Muntenegru: sunt 1000 de km, care făcuți pe autostradă nici nu ar fi atât de mulți. Însă nu ai să vezi așa ceva pe nicăieri. Muntenegrenii par să construiască ceva, dar deocamdată tot drumul e pe serpentine. Ca să nu mai zic ca aproape o treime din drum se face prin România unde știm cu toții cum sunt drumurile. 

Realitatea de la fața locului stă în felul următor. Budva și localitățile adiacente sunt pe stilul de sejur Mamaia. Multe hoteluri, majoritatea înalte, construite unul lângă altul, cu prea puțin spațiu pentru trotuare sau alte servicii publice. Plajele descrise în ghidurile turistice gen Trip Advisor erau efectiv neaccesibile din cauza aglomerației, probabil trebuia să fii cazat fix în zona fiecăreia ca să te poți bucura de ele. Dacă îți place Mamaia sau Costinești cu siguranță un sejur aici ar fi vis. E mult mai curat, îți lasă impresia de civilizație, totul e mai cosmopolit. Însă depinde de perioada în care vii, căci bănuiesc că în iunie sau începutul lui iulie experiența e cu totul alta. 

Oricum, pentru noi a fost minunat să fim doar în doi, să ne putem deconecta de tot și reconecta unul cu celălalt, să putem lenevi și dormi până la prânz și practic să nu avem nici o grijă. Am scris și o ilustrată virtuală despre aceste momente.

Vă las să apreciați și voi direct ce și cum și vă doresc vacanțe alese înțelept :).

De la Turda la Sălciua se face cam o oră și un pic cu mașina printr-un peisaj foarte pitoresc tipic Apusenilor. După ce am ajuns acolo am mâncat la restaurantul pensiunii un crap tare bun, prăjit în mălai, cu o mămăligă adevărată și o ciorbă de burtă cu adevărat delicioasă. Prețurile sunt foarte pentru unele preparate, iar foarte mari pentru altele. De exemplu pe crap am dat 20 și ceva de lei ceea ce mi se pare un preț foarte rezonabil dar pe o cacao cu lapte îți cereau 8 lei, iar pentru un sirop 12 lei. Oricum din punct de vedere al prețurilor și el servirii am rămas puțin dezamăgită pentru că mi sa întâmplat de două ori să găsim nota greșită, evident în plus.Le-am făcut observație și au rezolvat. Totuși, nu mi-am dat seama până la final dacă a fost intenționat sau pur și simplu neatenție. Pe camera dublă la care am adăugat un pat suplimentar pentru 50 RON am plătit un total de 300 de lei, absolut exagerat pentru condițiile basic. Deși niște comunicase că camera noastră este în noua aripă a pensiunii, iar pe site era denumită cameră lux, totul îți lăsa impresia de ieftin și făcut de mântuială. N-am lăsat asta să ne demoralizeze, probabil prețurile reflectă și faptul că au piscină (inclusiv interioară) și alte facilități pentru copii.

După ce ne-am omenit, am stat toată ziua la piscină unde apa era foarte caldă. Bazinul nu era mare, aproximativ 7 pe 4 metri, dar era suficient pentru persoanele cazate. Priveliștea de vis, tipică Munților Apuseni. Era și cald, chiar a fost o zi foarte plăcută. În curtea pensiunii, de altfel foarte mare și frumos amenajată, erau diverse zone de joacă pentru copii cu teren de volei, groapă de nisip, loc de joacă, panou de cățărări și chiar și o tiroliană care nu era în funcțiune. Ne-am mai delectat și la păstrăvărie, un mic iaz artificial, de unde se pescuiau păstrăvii serviți la restaurant. Am găsit chiar și o moară de apă, bineînțeles reproducere, dar funcțională atunci când debitul era mai mare.

Spre seară am făcut o drumeție spre Mănăstirea Sfânta Parascheva care era chiar mai sus de cabană. Din păcate la venire Ruxandra și-a luat avânt la vale și a căzut făcându-și două cucuie destul de dureroase pe frunte.

La cina am mâncat tot acolo macaroane cu brânză și bruschete, ambele din nou foarte bune, iar ca desert am luat clătite. Le recomand pe toate. Din câte am observat restaurantul pensiunii a fost mai tot timpul plin deși era marți. Am impresia că veneau mulți oameni și din afara pensiunii doar pentru masă, pe bună dreptate, mâncărurile fiind foarte bune.

Am dormit chiar bine, în ciuda faptului că îmi uitasem acasă dopurile de urechi pe care se folosesc de când aveam 14 ani și dimineată am servit un mic dejun inclus în prețul camerei. De mic dejun nu am fost chiar atât de încântată poate pentru că am ajuns spre finalul lui și era destul de gol bufetul, însă am găsit aproape doar preparate pe bază de carne – diverse salamuri cartaboși, slănină, jumări, șuncă, foarte puțină brânză și niște roșii și castraveți cam necopți. În schimb dovleceii pane erau tare buni și am fi putut să cerem și să ne facă niște ouă pe loc.

După ce am predat camera am plecat într-o mică plimbare spre Huda lui Papară, pe traseul Crucii albastre, și am mers vreo 30 de minute. Nu am ajuns chiar până la hudă pentru că ne planificasem să ajungem și la Mocănița de la Lunca Arieșului care pornea la ora 13:00. Am reușit totuși să vedem huda de la distanță, să povestim despre lilieci, să ascultăm susurul apei și să ne bucurăm de răcoarea pădurii.

Am prins Mocănița chiar în ultimul minut. Nu știam exact la ce să mă aștept pentru că este un traseu nou deschis iar eu țineam minte Mocănița de pe vremuri, din anii ’90, de când eram eu mică. De data asta am găsit un mini trenuleț turistic, destul huruitor dar totuși tare pitoresc și binevenit. Am plătit 28 RON de persoană iar fetele nu au avut nevoie de bilet. Am făcut aproape două ore dus întors. Trenulețul a mers până la Sălciua unde a făcut o mică pauză iar noi am trecut arieșul pe un podeț, iar la întoarcere am mai făcut un mic popas la cascada Șipote unde ne am alimentat cu apă de izvor și ne am răcorit puțin.

Per total a fost o ieșire foarte reușită, chiar mi-ar fi plăcut să dureze mai mult. Sper să avem ocazia să revenim în zonă cât de curând.

Într-una dintre seri, când ne plimbam pe faleză, am fost abordați de o domnișoară care ne-a prezentat de opțiunea unei croaziere de o zi care costa doar 12 euro de persoană.
Excursia presupunea să mergem cu autocarul de la de Becici până la Tivat, iar de acolo să luăm barca care face un tur pe la mai multe obiective și apoi încheie croaziera la Kotor. Nu am fost convinși de la început că o asemenea excursie merită mai ales că aveam de petrecut timp și în autocar însă experiența a meritat sută la sută și o recomand oricărui turist care vine în Muntenegru.

După vreo 20 de minute de gândit și de negociere am decis să luăm biletele pe loc fiind oricum necesar să le iei cu cel puțin o zi in avans. În funcție de ce zi alegi vei avea ghizi care vor vorbi în anumite limbi. Noi am ales ziua de vineri pentru că avea ghid în limba engleză. Plecarea a fost la ora 8 45 dimineața dintr-o stație foarte aproape de locul în care eram cazați. Până în Tivat, punctul de pornire al bărcii, am făcut o oră și un sfert, tot din cauza traficului, deși inițial ni se comunicase că vom face 40 de minute. Din păcate nu am mai apucat să ne plimbăm deloc prin Tivat și am văzut orașul doar de pe nava în care ne-am îmbarcat. În barcă aveau loc vreo o sută și ceva de persoane, atât estimez pentru că am văzut trei autocare din care s-au urcat pasageri. Nava avea două niveluri – partea inferioară era amenajată gen restaurant cu două zone exterioare iar nivelul superior avea șezlonguri și o foarte mică porțiune acoperită. Chiar de la început ni s-a comunicat că după fiecare obiectiv vizitat ne vom așeza pe locurile alese inițial, probabil pentru a evita discuțiile contradictorii între turiști. Prima noastră oprire a fost la Herceg Novi unde am ajuns pe la 11:45. Până acolo plimbarea a fost pe un curs de apă foarte larg în care cel mai interesant lucru văzut au fost tunelurile pentru submarine construite de fosta Iugoslavie împreună cu URSS. Nu știam de existența acestora și mi s-au părut fascinante. Pentru cei temerari exista diverse excursii cu bărci de viteză, care te debarcă fix în tunel pentru explorări și înot.

Când am ajuns la Herceg Novi a început să plouă iar eu cu Vlad ne-am refugiat la o terasă în port de aceea nici nu pot să vă arăt poze de pe acolo. Am băut un cappuccino fiebinte și o Cola și am făcut conversație cu un cuplu de polonezi care erau cu copiii lor. Fetița și băiatul erau de aceleași vârste cu Silvia și Ruxandra și ne-am plâns unii altora despre cât de greu este să ai copii. Cred că ne invidiau puțin pentru că noi de data asta eram liberi.

După asta ne-am îndreptat spre plaja Zanjice unde fiecare putea alege ce vrea să facă – baie și plajă, să mănânce la vreo terasă sau să ia o altă barcă mai micuță către o peșteră renumită în zona – Blue Cave (contra unei taxe de 5 Euro). Nu prea mai aveam chef de încă o barcă după barcă așa că noi am ales să rămânem și să mâncăm ceva. În drum spre Zanjice am făcut înconjurul insuliței Mamula, a cărei suprafață este de fapt un fort venețian. Fortul a fost folosit și ca lagăr de concentrare în cel de al doilea război mondial de către forțele fasciste ceea ce m-a impresionat și m-a pus pe gânduri. Acum era în lucru pentru a fi transformat într-o stațiune de lux în ciuda vocilor foștilor prizonieri care ar fi dorit ca acest lucru să nu se întâmple.

Următorul obiectiv a fost o mică insuliță artificială – Our Lady of the Rocks – lăcaș de cult mai mult decât obiectiv turistic, deși am văzut că opreau bărci regulat. Vă recomand să citiți și legenda locului. Peisajul era absolut impresionant și am avut noroc și de o vreme splendidă. În timpul călătoriei ghidul, care vorbea patru limbi, ne mai arăta în stânga și în dreapta tot felul de obiective, sătuce și bănuiesc că și forme de relief deosebite, însă mie personal îmi era tare greu să îl înțeleg. De aceea mi-ar fi plăcut să avem și niște pliante care să descrie mai în detaliu zonele prin care treceam.

Destinația finală a fost chiar magnificul oraș Kotor până la care am făcut vreo 45 de minute de la Lady of the Rocks. Pe drum am avut parte de niște priveliști care îți tăiau răsuflarea, efectiv minunății ale naturii. În Kotor am avut la dispoziție două ore să ne plimbăm. Puteam să alegem turul ghidat însă după cum vă spuneam mie îmi era greu să îl înțeleg, așa că am ales să explorăm pe cont propriu. Bineînțeles ne-am concentrat pe orașul vechi, port construit în timpul Republicii Venețiene, ale cărei influențe se văd peste tot în arhitectură. În mod normal se plătește o taxă de un euro pentru vizitare însă nu ne-a fost cerută nicăieri. Ne-am învârtit printre vechile clădiri, toate într-o formă impecabilă, pe străduțele înguste și mi s-a părut că totul are un farmec aparte. Peste tot erau terase, magazine de suveniruri și bineînțeles nelipsitele obiecte de firmă fake, atât de populare în Muntenegru. Am avut la dispoziție și o hartă primită de la un chioșc turistic dar nu a fost necesară pentru că orașul vechi nu este chiar atât de mare. Ne-am folosit de ea mai mult pentru a identifica bisericile. Puțin am simțit că suntem pe fugă și mi-ar fi plăcut să petrecem mai mult timp acolo.

La 8:00 seara ne-am îmbarcat înapoi spre locurile de cazare tot așa am mers foarte încet datorită aglomerației. Am ajuns doar după o oră jumate dar nu a mai contat pentru că eram impresionați de tot ce văzusem. Dacă ar fi să mai vin o dată aici aș bifa din nou această excursie, poate totuși cu o barcă mai mică și mai puțin turiști – bineînțeles investind un buget mai mare. Dar chiar și așa consider că cei 12 euro pe care îi am cheltuit cu croaziera și-au justificat fiecare cent (pentru cei interesați, croaziera a fost organizată de Montenegro Cruising).

Însă de data asta am simțit că mă pot pot destinde cu adevărat, că am senzația aia de “let go of everything” și am petrecut clipe tare frumoase doar în doi. 

• După-amiezele pe plajă: acele momente în care nu aveam absolut nimic de făcut, puteam să mă uit liniștită într-o revistă dacă vreau, să citesc o carte, să privesc marea, să fiu eu cu gândurile mele fără să mă întrerupă nimic. Soarele de după amiază e mai blând și îți încălzește pielea într-un fel tare plăcut. Cu siguranță astea sunt momentele de care îmi va fi cel mai mult dor

• Plimbările noastre nocturne printre terasele aglomerate când, în ciuda vacarmului, am reușit să ne conectăm și să ne regăsim unul pe celălalt. Aici, în Muntenegru, luna a fost în cele mai multe seri chiar spectaculoasă, oglindită în mare și în ochii noștri

• Cinele liniștite la terasele de pe malul mării, fiindu-mi de fiecare dată greu să aleg ce vreau să mănânc. Însă de data asta nu trebuia să ne grăbim, nu trebuia să ajungem nicăieri la nici o oră, puteam să stăm și să savurăm liniștiți întreaga seară

• Orele petrecute în mașină în drum spre Muntenegru cu oprirea noastră la Zlatibor, poveștile noastre interminabile, podcasturile pe marginea cărora aveam tot felul de idei, mâna ta care îmi atingea piciorul și peisajele deosebite pe care le-am văzut

• Nopțile în care ne prindea două noaptea pe terasa vilei în care ne-am cazat, când stăteam și beam vin adus de acasă și povesteam despre politică, despre viață, despre familie și cum ar fi fost dacă nu ne-am fi cunoscut. Totul fără să fim presați de vreo oră, știind că a doua zi ne putem scula oricând

O să îmi fie dor de toate momentele astea, o să visez cu ochii deschiși la următoarea noastră vacanță în doi și mă bucur că am făcut un oarecare soi de legământ – ca în fiecare vară pe lângă vacanța în familie să ne alocăm câteva zile și doar pentru noi doi. Pe de cealaltă parte, îmi tresare inima de dor de fiecare dată când mama îmi trimite câte o poză cu fetele noastre dar îmi face plăcere să îmi fie dor de ele. Cred că este sănătos să nu fim chiar tot timpul împreună. Când am plecat le-am spus amândurora clar că o să doarmă șapte nopți fără noi pentru că nu cred în tertipurile aburirii copiilor în speranța că le vei alina suferință despărțirii de părinți.

Peste câteva zile vom fi iarăși împreună cu toții, iar toate astea vor rămâne amintiri pentru o viață.

În urma discuțiilor cu prietenii care au fost cu noi la mare, am decis să facem un popas de două nopți la Borovets, o stațiune montană la vreo 50 de km de Sofia. Până la urmă am stat doar o noapte pentru că s-a stricat vremea și pentru că eram nerăbdători să ajungem acasă. Știu că poate părea ciudată faza asta cu nerăbdarea, însă a fost o vacanță lungă, mulți stimuli, mai puțin somn și ne doream să revenim la rutina noastră de zi cu zi. 

Cazarea ne-am organizat-o prin booking, unde apropo, primiți un discount de 15$ dacă vă folosiți de linkul de aici pentru a vă face orice rezervare. Criteriile au fost simple, să aibă mic dejun inclus și să aibă un scor de peste 8.5. Când am descoperit că mai are și cameră cu jucării și piscină, alegerea a fost ușoară. Am decis pentru Lion Hotel Borovets. Pentru o noapte de cazare cu micul dejun inclus am plătit 185 de lei.

Am ajuns la hotel vineri, pe la ora 18, iar prima impresie a fost, wow ce cozy pare atmosfera. La intrare am văzut și standerele pentru skiuri, iar mintea mi-a fugit spre iarnă și că mi-ar plăcea să ne reîntoarcem aici în anotimpul rece.

La recepție am rezolvat rapid formalitățile și ne-am luat în primire camera. Dimensiune medie, mochetă pe jos, mobilier masiv, potrivit petru zona muntoasă. Avem și un mic balcon care dădea spre intrarea în hotel, care din păcate nu avea nici un fel de mobilier de stat jos.

Baia măricică, cu ventilator și cadă. Chiar mă gândeam că faptul că are cadă e un plus pentru cei care vin iarna aici și vor să se dezmiardă în apă caldă după o zi de ski. Eu cel puțin așa aș face.

La cină am avut de ales între bufet suedez (25 de leva de adult și 12,5 leva de copil – deci vreo 62 de lei de adult și 31 de lei de copil) și un restaurant bulgăresc tot din incinta hotelului, a la carte. Dintr-un impuls am ales bufetul, deși cred că cel puțin financiar ar fi fost o alegere mai bună cealaltă opțiune. Mi s-a părut nepotrivit să plătim taxă pentru Ruxandra, având în vedere că are doar un an și jumătate, eu aș fi luat în calcul pragul de peste doi ani. Mâncarea a fost variată, poate mai puțin pe partea de carne, soțului meu i-a lipsit grătarul de pui. Dar cel puțin Silvia a fost tare satisfăcută, cu mai multe tipuri de prăjituri. Marele minus al acestui bufet a fost că nu avea nici o băutură inclusă, nici măcar apa. Iar pentru o sticlă de 0.33 de apă am plătit 2.5 leva, deci 6 lei, ceea ce mi s-a părut mult în condițiile date.

Micul dejun la fel, tot bufet suedez, l-am avut inclus în prețul cazării și aveam gratis apă, cafea, ceai și tot felul de sucuri gen nectar, marca Rauch, care e o marcă destul de bunicică.

Revenind, după cină le-am dat fetelor program de voie la camera cu jucării, iar noi ne-am omenit cu niște coktailuri la barul din lobby. Din loc în loc aveau șeminee, evident nefuncționale vara, dar cred că iarna sunt un deliciu. Camera cu jucării era destul de basic, însă fetele au fost încântate, deci asta e tot ce contează.

De dormit am dormit excelent, deși patul matrimonial erau de fapt două paturi alipite. Însă cred că lățimea era de doi metri, deci suficient pentru 3 persoane. La un moment dat eu m-am mutat într-un fotoliu pliant, pentru că Silvia mă tot înghioldea, mi-a plăcut că exista această facilitate în cameră fără nici un cost în plus.

Hotelul are și un centru spa, cu piscină și sală de fitness. Timp de piscină nu am avut, dar nici o dorință prea mare de a o încerca, având în vedere că tocmai încheiasem 12 zile de bălăceală. Mi s-a părut puțin mică, îmi imaginez că atunci când hotelul funcționează la capacitate extinsă e cam aglomerat. 

Afară, în spatele hotelului, am găsit un alt loc de joacă cu niște leagăne, tobogan și o căsuță din lemn. Pontențial imens de distracție. Acolo ne-am și petrecut de altfel dimineața. 

Am plecat pe la ora 12 înapoi spre București, nu înainte de a anula următoarea noapte de cazare pentru care din fericire nu am fost taxați în nici un fel. Mi s-a părut tare frumos din partea lor. De acolo până acasă am făcut 6 ore, cu două opriri și cozi mici la vamă. Sper că vom reveni aici în iarnă, fără copii, pentru câteva zile intense de ski.