Și dacă social media e plină de sfaturi de parenting, despre cum să nu “strici” copiii și există mii de cărți despre iubirea necondiționată și etapele de dezvoltare, vorbim prea puțin despre cuplurile de părinți și încercările prin care trec după ce apar copiii. Mai sunt întrebări pe grupurile de facebook, mai râdem pe sub mustață cu prietenii povestindu-ne nebuniile pe care le făceam în viața de dinainte, dar subiectul e clar unul tabu, atins în prea puține discuții și după părerea mea, căci îmi place mult să citesc, în prea puțină literatură de specialitate.

Țin minte primele luni după nașterea Silviei în care eram cu somnul la limită iar casa era plină produse pentru mamă și copil și pe oriunde mergeam luam după noi monitorul de bebeluși și pompa de sân, tone de scutece și multe schimburi. Identitatea mea era într-o transformare continuă, mă luptam cu oboseala și nu-mi prea stătea gândul la cum e influențată viața de cuplu de toate astea. Evident, apropierea fizică din noi a avut de suferit și asta a dus la tot felul de discuții și o lipsă de încredere reciprocă, pe care greu am recuperat-o, doar în timp și cu multă muncă din partea amândurora.

O perioadă lungă de timp ne-a fost evident greu să avem timp doar pentru noi, fie că asta ar însemnat să ieșim doar noi doi la o plimbare sau să facem ceva mai  “extravagant” cum ar fi un citybreak într-un oraș european. Mai mulți ani la rând nopțile au fost o rocadă între dormit în 3, apoi în 4, apoi în 3 (eu cu fetele) și Vlad singur, apoi eu cu o fată, Vlad cu o fată, dar în sfârșit, de la începutul acestui an, am reușit să revenim la normal, iar asta pentru noi înseamnă să dormim noi doi într-o cameră, iar ele două împreună într-alta.

Simțim în sfârșit că fetele au crescut cât să nu mai fie 100% dependente de noi, să putem să ne planificăm inclusiv vacanțe doar în doi, să chemăm spontan o babysitter ca să ieșim în oraș fără să fie nevoie de două săptămâni de pregătiri înainte. E clar mai bine decât era acum 2 sau 3 ani și parcă îmi reiau tot mai mult din vechea identitate, în care nu eram doar mama Cristina, ci și soția și femeia Cristina.

Așadar suntem în formulă de patru de pe 6 ianuarie anul acesta, Boboteaza lui 2018. Diferența între fete este de 2 ani și aproape 7 luni, o diferență avantajoasă pentru ambele, zic eu. Primele luni cu al doilea bebeluș au fost complet diferite față de experiențele pe care le-am avut cu prima fetiță. În primul rând că am avut mult mai puțin timp de acordat bebelușului și asta s-a remarcat în două aspecte pozitive: odată că cea mică nu cere constant atenție, o pot lasă singură liniștită cu ceva jucării în preajmă, iar apoi toate momentele alături de ea sunt oarecum concentrate în iubire, observație reciprocă, o afecțiune concentrată și călduroasă. După ce am adus-o pe Ruxandra de la spital aproape tot timpul i l-am dedicat Silviei (cu excepția nopților, a sesiunilor de alăptat și a altor nevoi fiziologice). Cred că nu m-am jucat atât de mult cu ea niciodată, am vrut să-i arăt că nu a pierdut-o pe mami, că sunt acolo pentru ea și că noul bebe nu ne va da viața peste cap. Cred că am procedat bine, nu am simțit până acum gelozie din partea Silviei și de foarte multe ori chiar o îmbrățișează și iubirește pe sorăsa. Iar când e vorba să mergem undeva sau să facem ceva împreună, totdeuna o ia și pe cea mică la socoteală. În schimb, când e vorba de împărțit jucării, intră în acțiune cel mai puternic simț al proprietății și până aici ți-a fost cu iubirea. Pe de o parte o înțeleg pe Silvia, e și la vârsta critică cu împărțitul, pe de cealaltă mor de mila ăsteia mici, când o văd cu tânjește. Sper ca la capitolul ăsta lucrurile să se mai regleze în timp, momentan aplicăm regula – dacă e pe jos îl poate lua și Ruxandra, plus că i-am făcut și celei mici o cutie cu jucării potrivite pentru bebeluși. Iar mai nou, încercăm să luăm în dublu exemplar.

Acum legat de cum mă simt eu… ca să fiu sinceră, cu cât ai mai puține așteptări despre cum e cu doi copii, cu atât e mai bine. Dacă îți setezi așteptările corect și realist de la început cred că poate fi chiar minunat. N-o să încep să zic că nu mai ai timp, pentru că deja asta știe orice părinte, chiar și cu un singur copil. Însă cred că nivelul de oboseală este un altfel, un pic mai mare. Deseori mă simt pe pilot automat, iar zilele trec ca gândul. Oboseala trece cumva și ea pe pilot automat și parcă tot timpul este ceva de făcut. Ba schimbat un scutec, ba pus mâncare sau strâns, ba distrat bebelușul, ba făcut niște cumpărături, ba alăptat și apoi vine noaptea și vrei să dormi.

Pe de altă parte, eu am încercat să o includ pe cea mică în stilul nostru de viață, să nu-i pun o frână Silviei și implicit și mie. Am plecat cu ea în excursie în Anglia, în Bulgaria, în Grecia, o duc prin oraș după noi cu tramvaiul, metroul, în vară am fost cu ele la Turda, o familiarizez cu familia extinsă, bunici, străbunici, unchi, mătuși, o las să pună mâna pe câini, pe pisici, pe găini, cu alte cuvinte, o las să experimenteze cam tot prin ce trece și cea mare.

Viața de cuplu înaintează și ea la alt nivel, dacă până s-o avem pe Ruxandra ne mai puteam elibera unul pe altul, acum chiar simt că responsabilitățile se împart în mod egal pentru că nu ai cum altfel. Adică serile unul o culcă pe una, iar celălalt se ocupă de cealaltă. Diminețile când suntem doar noi doi cu ele sunt despre făcut chestii pentru copii. Weekendurile sunt despre cum să ne distrăm fără să stricăm programul bebelușului.

Și totuși, totuși, deși din ce am scris mai sus viața în patru poate părea un pic cam demoralizantă, jur că niciodată nu m-am simțit așa de mulțumită și împlinită cum mă simt acum. Fiecare zi este un pic și despre iubire, sunt multe râsete în viețile noastre, sunt multe bucurii la fiecare pas mic pe care îl fac copiii. Dintotdeuna mi-am dorit să am măcar doi copii și iată că mi-am îndeplinit dorința. Și faptul că sunt aici, în ciuda oboselii, a lipsei de timp și a oricărei fărâme de spațiu personal, mă face să mă simt așa de puternică. Dacă pot să fac asta, să cresc doi copii cât de cât bine, să rămânem echilibrați și mulțumiți, atunci cu siguranță pot să fac orice pe lumea asta.