Si eu sper sa se schimbe atmosfera cand va ma creste. Acum se muta bunicii la brasov si parca vad ca o sa ma sui in masina cu copilul (cat sotul isi va face sieasta, ca nah corporatrist si total neplimbator) si il voi duce la bunicii paterni, iar eu ma voi duce undeva in varf de munte cu o inghetata in mana :))
Asta cu neplimbatorul nu stiu cum s-o rezolv, ca eu am dor de duca teribil. Asa e partea mea din neam, motiv pentru care in weekend nu ma pot baza pe ei, iar in zilele saptamanii lucreaza si-s fiecare in alt colt de bucuresti, ceea ce face brasovul sa para mult mai aproape :)) stiu, cand va merge Paul pe munte il voi face pachet cu cate-un bunic, dar maica-mea cel putin mi-a zis ca pana nu se intelege cu el (aka 5-6 ani) nu-s sanse. Intr-un fel ii inteleg, altfel ii invidiez, pe de alta parte mi-e frica sa-l las (prea am crescut bot in bot) cu altcineva decat ta-su, pe cealalta mi-e mila si de mine :))

Dar trece timpul si se mai aseaza si dilemele existentiale. Sau se transforma, either way I’m cool with that!

Sunt chiar curioasa cate relatii reusesc sa ramana zen dupa ce apare un copil. Uneori ma simt destul de singura in situatia asta, pentru ca tot ce vedem prin social media sunt chestii suuuper pozitive, cu putini oameni imi fac confidente si in general cam totul se baga sub pres.
La fel si eu, incerc sa nu provoc, simt ca trebuie sa umblu pe varfuri, si la propriu si la figurat, dar chiar si asa ma simt deseori provocata.
Iar legat de bunici, weekendurile in care vin la noi sunt exceptii, sa zicem in medie cam o data la doua luni… dar m-as bucura sa se intample mai des.

Imi place cum ai povestit, si eu cred ca e nevoie de bunici, noi nici in weekenduri n-avem, deci se poa si mai rau :)) imi pare rau mai mult pt copil, e super sa ai relatii faine cu bunicii..