Am ajuns la Londra alaltăieri, după prima săptămână de UK petrecută în Coventry și împrejurimi, cu fetele și părinții mei. Tot vineri a ajuns și Vlad, deci ne-am reîntregit familia. Despre Londra o sa vă povestesc mai pe larg într-un articol dedicat și bineînțeles fac și un vlog. Între timp las gândurile să se așeze mai bine. Până atunci însă vă invit să vedeți cel mai recent vlog, pe care l-am publicat chiar ieri, despre cum e să zbori cu doi copii, ce acte îți trebuie și tot felul de alte detalii de ajutor.

Un lucru pe care vreau să-l punctez și aici este că traseul a fost mult mai plăcut datorită popasului pe care l-am făcut la business louge-ul de la Otopeni, mai ales că aeroportul a fost extrem de aglomerat la plecare. Așa, chiar dacă ajungi mai devreme (ceea ce și recomand căci nu știi ce surprize te așteaptă), poți petrece timp liniștit servind un snack, sandwich, ceva de băut sau chiar o tărie, totul fiind gratuit. Accesul se face pe baza unor carduri emise de diverse bănci, în cazul meu cardul de debit George mastercard gold de la BCR. În trecut nu am avut o relație prea bună cu această bancă, recunosc, dar fiindcă mama lucra acolo, mi-a fost cea mai accesibilă. Deci am avut ceva rețineri să-mi fac cardul, dar totuși am făcut-o cu gândul la acest beneficiu cu lounge-ul (pe lângă București, e accesibil și cel de la Cluj). Dacă respecți anumite condiții nici măcar nu plătești vreun comision, e nevoie doar de un pic de atenție.

După ce am ajuns, m-am bucurat tare să revăd multe locuri din Coventry pe care nu le mai văzusem din 2019, iar primul lucru pe care l-am făcut a fost să mănânc un falafel de la o gheretă din centru. Știu că poate suna ciudat, dar atât de mult îmi place acel falafel făcut acolo, de 3 ani rămăsesem cu o poftă. M-a surprins neplăcut că de la 2 lire ajunsese acum la 3.50, dar se pare că inflația nu ocolește pe nimeni. Măcar gustul a rămas la fel de bun.

Tot sâmbătă am vizitat din nou catedrala, bombardată în cel de-al doilea război mondial, și conservată în această stare pentru posteritate. E un loc care îți face pielea de găină. Chiar lângă, am descoperit noul corp al edificiului, construit într-un stil post-modernist la finele anilor ’50, pe care nu stiu cum de l-am ratat până acum. S-ar putea să fi fost în renovare și să nu îl fi observat. E impresionantă și atipică. În unele momente m-a dus cu gândul la Handmaid’s Tale, căci și în distopie lăcașurile erau într-un stil post-modern, dar am încercat să nu iau în seamă aceste gânduri ciudate.

În altă zi am fost la Birmingham unde ne-am nimerit la Commonwealth Games, o întrecere sportivă a Comunității Națiunilor (văd că așa se traduce) care reunește toate aceste popoare, eveniment foarte popular în UK. Deși nu am avut acces chiar la competiții, ne-am bucurat de zona de festival unde am văzut două lucruri tare interesante. Faptul că exista un fel de rezervor de apă de unde puteai să-ți reumpli sticla gratis, și un loc special pentru nevoile câinilor. Minunate mi s-au părut amândouă ideile.

Din punct de vedere literar, ultimele două săptămâni mi-au fost acompaniate de lectura clasicului roman – Enigma Otiliei, scris de George Călinescu la finele anilor 30. Am reluat cartea mai mult din curiozitate și mi-am dat seama că eu de fapt nu o citisem deloc. Cum noi am prins manualele alternative, posibil să nu fi fost prin lista de bibliografie obligatorie a clasei noastre. Mi-a plăcut tare mult, nu mă așteptam. Nu cred că are sens să descriu acțiunea, probabil mulți ați și citit cartea, dar e genul de lectură care își poate schimba sensul în funcție de vârsta la care o citești. Deci cu siguranță felul în care am perceput-o acum, când mă apropiu de 38 de ani, e radical diferit de cum s-ar fi întâmplat la 16-17 ani. Posibil s-o propun pentru clubul de lectură la care iau parte lunar. Am frunzărit puțin și filmul Felix și Otilia, dar imaginea pe care mi-o făcusem eu despre personaje era atât de diferită de ce am văzut pe ecran încât am renunțat rapid la idee. Pelicula nu m-a inspirat sub nici o formă.

Și o să închei spunându-vă că mă bucur așa de tare că am putut petrece timp de calitate cu ai mei, cu fetele și urmează și cu Vlad, sunt doar un zâmbet zilele astea care sper să treacă cât mai încet. See you next time!

Weekendul trecut a fost probabil ultimul weekend în care am fost doar noi doi adulții acestei familii, căci deja suntem împreună cu fetele și în formula aceasta vom rămâne până începe școala. Poate de aici sentimentul că vacanța e pe terminate, mai ales că școala începe anul ăsta pe 5 septembrie, și nici nu știu cine s-ar putea bucura de așa veste.

Revenind, sâmbăta trecută am mai văzut un film, într-un cadru chiar deosebit, pe terasa Elvira Popesco, un film franțuzesc ușurel și relaxant, A L’ Abordage (All Hands on Deck, în românește nu cred că există un titlu). O poveste despre încercările tinereții, în care un băiat întâlnește fugitiv o fată la Paris, are impresia că se îndrăgostește de ea și împreună cu doi companioni, pleacă departe, într-o zonă turistică unde respectiva își petrecea vacanța cu familia. Bineînțeles că supriza nu este așa de plăcută și de aici au loc tot felul de întâmplări amuzante, reale și credibile. Mi-a plăcut, mai ales că mi-am delectat urechile cu limba franceză, pe care tocmai am reînceput s-o studiez pe Duolingo.

Apropo de Duolingo, este o aplicație pentru învățarea limbilor străine, dar este atât de smart făcută, îmi place maxim, v-o recomand fie și numai pentru a vedea în ce direcție a avansat predarea unei alte limbi. E sub forma unui joc, sunt competiții, înveți din mers, chiar nu mă așteptam să-mi placă așa de mult. Poți să studiezi oricând în timpul zilei, câte 5 sau 10 minute, te și distrezi și deconectezi și faci ceva mai productiv decât scrollul pe Instagram sau pe TikTok.

Duminică am fost la casa lui Tudor Arghezi de pe strada Mărțișor, îmi propusesem de mult timp să ajungem, este unul din muzeele bijuterie ale Bucureștiului și parcă totuși nu îndeajuns cunoscut. A fost o după-amiază superbe, în ciuda faptului că erau 40 de grade afară. Am savurat atmosfera casei cu toate obiectele la locul lor, de parcă doar ieri plecase de acolo Arghezi, iar de afară se tot auzea cântecul unui cocoș. Fiind singurii vizitatori, am simțit că am făcut un popas spre anii 50-60, completat de vizita în grădină, popasul sub nuc și întâlnirea imaginară cu Zdreanță, cel cu ochii de faiață, a cărui căsuță dăinuia de zeci de ani în același loc. Puteți vedea mai multe poze aici sau plimbarea noastră filmată în cel mai recent vlog.

Fiind liberi și fără program, am intrat și pe la Cărturești, de unde mi-am mai adaugat niște volume pe lista de dorințe iar mai apoi am încercat noua înghețată cu tiramisu de la McDonalds, fiind mare fană de acest produs. Adică fană de clasica lor McSundae cu căpșuni sau cu caramel. Deci vă scutesc de o dezamăgire, rămâneți pe clasic, e mai bine așa. Zic asta pentru că cea cu tiramisu nu are sos, doar un toping de bucățele de ciocolată care se simt cam ciudat în textură și gust în general, deși e apropiat de tiramisu, e doar o esență răcoritoare, nimic special.

Ultima noastră plecare importantă din vara asta este în UK, la tatăl meu, unde vom sta 2 săptămâni întregi la răcorică, deci mai scăpăm de canicula din București. Și tot aveam în gând să-mi cumpăr o camașa albă de in, obiect vestimentar care mi se pare foarte potrivit cu zilele de vară răcoroase și ce să vezi, mi-am găsit-o din prima la H&M (chiar în magazinul fizic). Foarte rar mi se întâmplă asta, să-mi doresc ceva și să-mi și găsesc în primul magazin în care intru, mai mult chiar, mi-am luat și o pereche de blugi care completează minunat ținuta. Abia aștept să mă învârt pe tărâmuri britanice astfel dichisită.

Și o ultimă idee pentru săptămâna care tocmai se încheie, câteva recomandări de carte, pe care mi le-am achiziționat și eu cu ocazia unei promoții books50 de la Elefant. Ghidul de design interior l-am luat pentru că mă pasionează subiectul, dar niciodată nu am citit despre reguli, proporții sau culori. Că ne vom muta, că nu, cred că e bine să ne educăm din punct de vedere estetic și să încercăm să ne facem zonele de locuit mai frumoase. Din O să râzi, totul e chimie am citit un fragment și m-a prins completamente. Despică și explică procesele chimice din viața de zi cu zi. E o carte pe înțelesul tuturor.

Iar fetelor le-am luat o carte de educație financiară Banii tăi: cum să îi cheltuiești și de ce pentru că amândouă au deja niște pușculite pe care apropiații le tot alimentează, însă pe care nu prea știu să le gestioneze. Iar ultimele două cărticele, de activități și colorat sunt speciale pentru zborul cu avionul către UK, este exact ceea ce ne trebuie.

Vouă cum v-a fost ultima săptămână?

Așa că am decis să încep o nouă rubrică, să mai dau un impuls micului meu blog, și să vă povestesc diverse din săptămâna care tocmai se încheie. N-o să lungesc articolele foarte mult, o să se poată citi în cam 7 minute, și o să le public sâmbătă sau duminică dimineața, pentru o lectură matinală, la cafea.

Sper să mă pot ține de treabă, așa că urați-mi noroc și perseverență. 

Despre săptămâna asta chiar sunt mai multe de zis, pentru că având timp am simțit-o ca pe o săptămână a culturalizării, a gândurilor așezate și a visatului cu ochii deschiși.

Luni ne-am întors din Grecia, după un concediu de 10 zile și le-am lăsat pe fete la părinții soțului meu Vlad, la Alexandria. A fost un drum mult mai liniștit decât la dus, cred că fetele și-au primit porția de conectare cu noi și asta le-a echilibrat. Dacă nu știți cu ce compar, las aici linkul către videoclipul cu drumul spre Grecia în care mă plângeam pe alocuri de mârăieli, certuri și țipete. Life with kids, ce să zic. Așa că noi doi am ajuns în București după 1 noaptea, iar a doua zi a fost super aglomerat la birou. Deși am 26 de zile de concediu, mi-s numărate și nu m-am încadrat la una extra de acomodare după vacanță. Asta m-a făcut din nou să mă gândesc la cât de mult m-am schimbat cu trecerea timpului și cât de puțin rezistentă am devenit la somnurile mai scurte. Până să am 30 de ani, pierdeam nopțile în oraș fără nici o treabă, dar acum parcă n-aș mai da somnul pe nimic…

Chiar și așa, miercuri iar ne-a prins 12 noaptea în oraș, am ieșit cu niște prieteni dragi pe care nu îi mai văsuzem de vreun an, ne-am plimbat pe la Ateneu, am mâncat ecleruri de la French Revolution (pe care iar le-au scumpit, acum sunt 19 lei, enorm) și apoi ne-am oprit la o terasă pe străduțele din zonă, La Familglia se numește. Prețuri de centru, o pizza 50 de lei, o bere 18, servirea așa și așa, nu prea recomand. În schimb a fost o seară caldă, am râs mult, am servit și o serenadă din partea unui cântăreț ambulant tare inspirat, care la cei 20 de lei oferiți ne-a creat o melodie și versurile pe loc, o melodie despre noua pasiune a lui Vlad, motoretele, despre mine și ce frumoasă sunt, despre prietenii noștri care se iubesc.

Joi am fost și am văzut un film la Elvira Popesco, cinematograful Institutului Francez – Official Competition, film spaniol cu Penelope Cruz și cu Antonio Banderas, o satiră foarte deșteaptă și amuzantă despre cum e să faci un film, care sunt extremele la care ajung regizorii și actorii ca să le iasă cât mai bine rolurile. Mi-a plăcut mult jocul actoricesc, ideea în sine, Penelope e superbă ca de fiecare dată, iar Banderas dovește cât de bun actor e. Recomand pelicula, face parte din selecția de filme de la TIFF de anul acesta.

După ce am terminat O țară grozavă, de Frank McCourt, de la editura Arthur, de care v-am povestit pe scurt pe Instagram, în vacanță m-am apucat de un roman feminist – Kim Jiyoung, born 1982, scris de Cho Nam-Joo, o scriitoare din Corea de Sud. Sunt fascinată de cărțile din care și învăț ceva, aflu despre un subiect pe care nu-l atinsesem până atunci, pe lângă savurarea firului narativ. În cazul romanului sud-coreean am aflat multe despre stilului de viață al acestui popor, despre faptul că deși este o țară progresistă este printre ultimele în ceea ce privește echitatea dintre femei și bărbați. Documentându-mă un pic pe internet am aflat că încă există multe cutume tradiționaliste bazate pe diferențele de gen, că diferențele salariale sunt majore dar că totuși se fac pași importanți spre îmbunatățirea acestor aspecte. Ce m-a frapat este că chiar până acum 10-20 de ani, se făceau multe avorturi la cerere atunci când părinții descopereau că sexul bebelușului este femeiesc. Mi se pare o lectură importantă pentru cei interesați de subiectul feminismului și în general de statutul femeii în lumea largă.

Închei articolul de azi cu o recomandare de documentar, ajunsă la mine prin intermediul tatălui meu, despre cele mai importante rețele de mafie din Europa, printre care ce credeți, suntem și noi românii, cu furturile din conturile bancare. Am înlemnit când am văzut cât de ușor se pot fura pinurile și clona cardurile, fără să nu ai cea mai idee că se întâmpla asta. Georgienii sunt regii furturilor, iar nigerienii ai prostituției. Apropo de Nigeria, văzând documentarul am realizat din nou cât de norocoși suntem, cât de mulțumiți ar trebui să fim cu tot ceea ce avem și să fim mai atenți la partea plină a paharului.

Voi ce ați mai făcut/văzut/citit interesant?

Mă bucur din tot sufletul că școala s-a terminat în sfârșit, mă cam obosea (spre epuizare) trezitul la șase, șase și un pic dimineață, mai ales că mai repede de unsprezece treizeci noaptea nu mă culcam. Acum că mama s-a pensionat o să le las pe fete la Turda câteva săptămâni și sper că o să aibă parte de niște zile de vacanță la fel de frumoase cum erau ale mele. Iar eu o să recuperez la somn, mult somn.

Mijlocul lui iulie o să ne prindă în Grecia, în celebrul Halkidiki unde ne-am rezervat o vacanță fără pretenții, la un mic hotel/vilă, cu pisicină, foarte aproape de plajă, într-un sat pitoresc. Deși aștept cu entuziam plecarea noastră, mă tot gândesc la reacțiile pe care Silvia le-a făcut pe piele de la soare în ultimii ani. Am folosit protecție solară de bebeluși și când era mică, am stat de obicei la umbră, nu am expus-o exagerat niciodată, și totuși a dobândit o sensibilitate care ne dă bătăi de cap. Anul ăsta are chiar un costum cu protecție SPF cu mâneci lungi și pantaloni până la genunchi. Sper să nu o chinuie, căci mi-ar părea tare rău să întrerupem tradiția vacanțelor la mare. Eu m-am înarmat cu propriile produse de protecție solară și loțiuni după plajă, și astea fac parte din ritualul meu de la mare, mi-a trecut de mult pasiunea de a mă înnegri la plajă.

După Grecia, fetele o să ia drumul Alexandriei, la ceilalți bunici, iar noi o să ne putem odihni după concediu. Glumesc, și nu prea, părinții de copii mici știu ce zic ?. Iar mai apoi profităm din nou de faptul că tata locuiește în UK așa că o să mergem pe capul lui vreo… multe zile. De data asta o să vină și Vlad, iar în doi o să ne organizăm un citybreak la Londra și încă unul cu tot familionul la Brighton. Deja am început să pun pe listă ce merită văzut și cum să ne organizăm, deci dacă aveți vreun pont pentru cele două, le aștept cu drag.

Cred că doar spre final de august o să ne statornicim în București, iar eu iubesc perioada aceea când toată lumea e plecată și parcă totul e mai domol. Am pregătită o listă de lecturi special pentru zilele acelea de sfârșit de vară.

Și parcă văd că o să bat din palme și e deja cinci septembrie, prima zi de școală, dar până atunci o să ne bucurăm cu toții de o vară cu adevărat frumoasă.

Și dacă social media e plină de sfaturi de parenting, despre cum să nu “strici” copiii și există mii de cărți despre iubirea necondiționată și etapele de dezvoltare, vorbim prea puțin despre cuplurile de părinți și încercările prin care trec după ce apar copiii. Mai sunt întrebări pe grupurile de facebook, mai râdem pe sub mustață cu prietenii povestindu-ne nebuniile pe care le făceam în viața de dinainte, dar subiectul e clar unul tabu, atins în prea puține discuții și după părerea mea, căci îmi place mult să citesc, în prea puțină literatură de specialitate.

Țin minte primele luni după nașterea Silviei în care eram cu somnul la limită iar casa era plină produse pentru mamă și copil și pe oriunde mergeam luam după noi monitorul de bebeluși și pompa de sân, tone de scutece și multe schimburi. Identitatea mea era într-o transformare continuă, mă luptam cu oboseala și nu-mi prea stătea gândul la cum e influențată viața de cuplu de toate astea. Evident, apropierea fizică din noi a avut de suferit și asta a dus la tot felul de discuții și o lipsă de încredere reciprocă, pe care greu am recuperat-o, doar în timp și cu multă muncă din partea amândurora.

O perioadă lungă de timp ne-a fost evident greu să avem timp doar pentru noi, fie că asta ar însemnat să ieșim doar noi doi la o plimbare sau să facem ceva mai  “extravagant” cum ar fi un citybreak într-un oraș european. Mai mulți ani la rând nopțile au fost o rocadă între dormit în 3, apoi în 4, apoi în 3 (eu cu fetele) și Vlad singur, apoi eu cu o fată, Vlad cu o fată, dar în sfârșit, de la începutul acestui an, am reușit să revenim la normal, iar asta pentru noi înseamnă să dormim noi doi într-o cameră, iar ele două împreună într-alta.

Simțim în sfârșit că fetele au crescut cât să nu mai fie 100% dependente de noi, să putem să ne planificăm inclusiv vacanțe doar în doi, să chemăm spontan o babysitter ca să ieșim în oraș fără să fie nevoie de două săptămâni de pregătiri înainte. E clar mai bine decât era acum 2 sau 3 ani și parcă îmi reiau tot mai mult din vechea identitate, în care nu eram doar mama Cristina, ci și soția și femeia Cristina.

În weekend am fost la un târg de mărțișoare, de unde am ales cu greu pe cele pe care le vom dărui, căci aproape toate mi s-au părut extraordinar de simpatice. Este o sărbătoare atât de frumoasă, atât de apropiată sufletului meu… Sâmbătă copilele au fost plecate la bunici și pentru că afară bătea un vânt iernatic am decis să aprind niște lumânări parfumate, să ne facem o atmosferă cât mai plăcută. Mi-a zburat gândul și la mama, cu pasiunea ei pentru Yankee Candle și la faptul că am tot zis că o să încerc să-mi cumpăr de acum încolo lumânări cu ceară de soia, în ideea de a fi cât mai eco-friendly. Am încercat să-mi fac ordine și între eșarfe dar nu m-am putut concentra și am continuat cu câteva pagini din cartea pe care o citesc zilele astea, Muza.

Nu m-am îndurat să gătesc nimic, am tot ciugulit din ce aveam prin frigider, am filmat și un video pentru canalul meu, însă recunosc că tot la ucrainieni mă gândeam. Nu ajută deloc nici social media, cu toată infuzia de informații calde, deși știu că sunt necesare. Pe de altă parte mi se pare impresionantă mobilizarea voluntarilor și a donatorilor, și mă tot gândesc cum să ajut. Am decis să donez sânge și o să trimitem niște pachete cu mâncare și tacâmuri de unică folosință (deși mă enervează că restaurantele le trimit fără să le cerem, acum chiar mă bucur că le-am păstrat).

Mi-e dor de familia mea de la Turda, și abia aștept să avem următoarea revedere de Paști. Visez cu ochii deschiși la câteva zile de concediu, cu vreme caldă și nimic de făcut, nici un gând care să mă preseze. La voi cum se simte începutul de primăvară?

S-a mai scurs aproape un an până la un nou test de sarcină pozitiv, iar din ianuarie 2018 sunt o fericită mamă de două fetițe. Diferența dintre ele este de 2 ani și 7 luni deci aș putea zice că toată experiența cu bebelușia și creșterea de copii mici a fost concentrată, și trebuie să recunosc, destul de obositoare. Când Ruxi era mică am decis să vând sau să dau mai departe tot de ceea ce nu mai aveam nevoie, gândindu-mă că în cazul în care decidem să avem un al 3-lea copil aș putea să recumpăr sau eventual să împrumutăm. Oricum experiența ar fi urmat să-și spună cuvântul căci acum știu cu adevărat de ce am nevoie, ce poate fi luat SH, la cine să apelez pentru lucruri de împrumut. Să zicem că rețeaua de suport e mult mai extinsă acum decât atunci când eram o proaspătă mămică, în 2015.

În ultimii 2-3 ani am tot discutat cu Vlad de un al treilea, mai în glumă, mai în serios, iar răspunsul pe care mi l-am dat (pentru că simt că decizia este cumva la mine), a fost că dacă am fi avut mai mulți bani atunci n-aș fi stat pe gânduri. E destul de cinic să iei o astfel de decizie în principal prin prisma financiară, însă văd cât costă o casă mai mare, 4 bilete de avion în loc de 3 sau de 5, cum la majoritatea locurilor de cazare ar trebui să iei doar apartamente, cât costă o mașină cu mai multe locuri sau taberele de calitate. Pe de altă parte, abia aștept să ne reluăm tot mai mult o viață de adulți independenți, să scăpăm de tonele de jucării pentru copii, să ne putem planifica orice activitate fără să ne stresăm de babysitter. Iar cireașa de pe tort ar fi o altă pauză profesională, care nu pot să zic că nu mi-ar influența din nou parcursul. Așă că ne putem considera fericiți și compleți în formula de 4.

Însă o rețetă destul de banală, dar care totuși poate functiona foarte bine sunt voucherele cadou Notino. Am și primit, am și dăruit, mi-am putut alege singură ce vreau să-mi iau, e o variantă mai dichisită a unui plic cu bani. Și cine nu se bucură de așa ceva? E un cadou universal, fie că e vorba de prieteni, rude, colegi sau chiar parteneri.

În toamnă, de ziua soțului meu, planificam să-i fac cadou un curs de conducere defensivă. Nu știu cum a venit vorba, cert e că mi-am dezvăluit intențiile, iar dezamăgirea lui m-a oprit instant din a-mi mai continua planul. Întrebarea lui a fost “’ți se pare că conduc prost?”… evident, departe de mine acest gând, dar apoi am analizat la rece și poate într-adevăr un astfel de cadou ar putea fi perceput așa. Așa am renunțat și am promis că mă recompensez cu o sumă de bani care să fie utilizată pentru un tatuaj, atunci când își va dori să și-l facă. Nu știu când va veni acea zi, dar cadoul meu virtual rămâne valabil.

Acum vine Crăciunul și iar am fost în pană de idei, așa că am luat ceva practic. Nu vă pot dezvălui ce e, căci nu aș vrea să-i stric surpriza, dar știu că nu o să-l dea pe spate. Voi ce le cumpărați soților sau partenerilor voștri? Iar voi, domnilor, care ziceți că ar fi un cadou pe care l-ați aprecia cu adevărat?

Am avut o etapă în viață în care mi-am cumpărat tot felul de haine, cosmetice, produse de machiaj doar din impulsul de moment, mi-a plăcut atunci, mi s-a părut că au și un preț bun (adică reducere mare), și m-am gândit că mai bine să fie decât să nu fie. Ca să nu mai vorbesc de cărți, am colecționat tot ce se vindea împreună cu ziarele, inclusiv edițiile pentru copii deși nici nu știam pe atunci când va urma să îi am. Într-o perioadă aveam mai multe palete de farduri, cu tot felul de culori deși niciodată nu mi-a plăcut să mă machiez pe pleoape cu altă culoare decât maro și diverse nuanțe ale acesteia. Și per total nu îmi cumpăram mai niciodată ceva ca lumea, mai scump și poate mai calitativ. Mă uitam cu jind la o cremă sau un fard mai scump, cum ar fi cele de la Lancôme sau de la Estée Lauder, dar mi se părea că nu am banii necesari pentru așa o “indulgență”, deși era clar doar chestiune de prioritizare a cheltuielilor.

Așa că m-am gândit să vă las mai jos o listă cu lucruri pe care am renunțat să le mai cumpăr sau pentru care caut întotdeuna alternative mai inspirate:

• Bluze / topuri care nu fac parte din paleta de culori care mi se potrivește, oricât de atractivă ar fi culoarea (de exemplu nu mai cumpăr: maro, albastru, mov închis, vișiniu alb crem)
• Haine din materiale sintetice (în special pulovere), mă feresc de poliamidă căci se degradează rapid la spălat și miroase urât foarte rapid atunci când transpiri
• Orice obiect textil care pare că s-ar putea scămoșa ușor sau pe care nu îl pot asorta cu ceva care există deja în garderoba
• Pantofi care nu-mi sunt 100% comozi de la prima încercare
• Produse cosmetice pentru care nu citesc dinainte reviewuri, nu mai cumpăr nimic cosmetic sau de machiaj la pleseneală. Cu atâtea bloguri și vloguri care scriu despre asta ar fi și păcat să toc banii
• Farduri de pleoape, deși am văzut palete superbe… am una singură, cu 4 nuațe de maro, din care folosesc 3 și îmi ajunge mai mult de 5 ani
• Obiecte decorative, în special suveniruri din vacanțe cărora efectiv nu le găsesc altă funcție decât aceea de a strânge praful

Astea sunt top of mind, așa la o primă strigare. Voi pe ce lucruri nu mai dați banii?

Pe de cealaltă parte știu că există părinți care nu au la cine să apeleze pentru babysitting, nu despre aceia este vorba, ca să fim bine înțeleși de la început.

Eu ador să petrec timp doar cu soțul meu, să evadăm un weekend, un concediu, sau poate doar să vedem un film sau un teatru în doi (poza de început este de la cea mai recentă piesă pe care am văzut-o la Bulandra). Îmi place să mi se facă dor de copii, să simt un amalgam de iubire, dor și ușurare atunci când am închis ușa după ei, știind că urmează să nu îi mai văd câteva zile. Încerc să le explic și lor că dorul și distanța sunt benefice în doze echilibrate, că așa ne vom bucura și mai mult de clipele petrecute împreună.

Și chiar dacă nu mergem nicăieri, putem sta liniștiți acasă într-o atmosferă hygge specific daneză, uneori cu un pahar de vin sau niște lumânări parfumate, să urmărim un film bun, să povestim și să ne relaxăm. Aromaterapia și jazzul în surdină pot face minuni. Zilele astea sunt inspirată de mirosul de cafea, așa că topesc din ceară parfumată în difuzor și savurez aroma. Culmea, băutoare de cafea nu prea sunt, dar mirosul îmi place maxim.

Auzisem într-un podcast despre sănătatea psihică a unui cuplu cu copii cum că secretul bunei înțelegeri este o ieșire de weekend doar în doi o dată pe trimestru. Pare rezonabil și realizabil. Bineînțeles, dacă se întâmplă și mai des cu siguranță poate doar să ajute. Poate mamelor despre care ziceam la începutul articolului li s-ar părea exagerat, dar sunt curioasă dacă la fel simt și partenerii lor. Pentru că sănatatea cuplului ține de ambii, am învățat-o din experiență.

Voi ce credeți, care e modelul cel mai potrivit pentru timp fără copii?