Și dacă social media e plină de sfaturi de parenting, despre cum să nu “strici” copiii și există mii de cărți despre iubirea necondiționată și etapele de dezvoltare, vorbim prea puțin despre cuplurile de părinți și încercările prin care trec după ce apar copiii. Mai sunt întrebări pe grupurile de facebook, mai râdem pe sub mustață cu prietenii povestindu-ne nebuniile pe care le făceam în viața de dinainte, dar subiectul e clar unul tabu, atins în prea puține discuții și după părerea mea, căci îmi place mult să citesc, în prea puțină literatură de specialitate.

Țin minte primele luni după nașterea Silviei în care eram cu somnul la limită iar casa era plină produse pentru mamă și copil și pe oriunde mergeam luam după noi monitorul de bebeluși și pompa de sân, tone de scutece și multe schimburi. Identitatea mea era într-o transformare continuă, mă luptam cu oboseala și nu-mi prea stătea gândul la cum e influențată viața de cuplu de toate astea. Evident, apropierea fizică din noi a avut de suferit și asta a dus la tot felul de discuții și o lipsă de încredere reciprocă, pe care greu am recuperat-o, doar în timp și cu multă muncă din partea amândurora.

O perioadă lungă de timp ne-a fost evident greu să avem timp doar pentru noi, fie că asta ar însemnat să ieșim doar noi doi la o plimbare sau să facem ceva mai  “extravagant” cum ar fi un citybreak într-un oraș european. Mai mulți ani la rând nopțile au fost o rocadă între dormit în 3, apoi în 4, apoi în 3 (eu cu fetele) și Vlad singur, apoi eu cu o fată, Vlad cu o fată, dar în sfârșit, de la începutul acestui an, am reușit să revenim la normal, iar asta pentru noi înseamnă să dormim noi doi într-o cameră, iar ele două împreună într-alta.

Simțim în sfârșit că fetele au crescut cât să nu mai fie 100% dependente de noi, să putem să ne planificăm inclusiv vacanțe doar în doi, să chemăm spontan o babysitter ca să ieșim în oraș fără să fie nevoie de două săptămâni de pregătiri înainte. E clar mai bine decât era acum 2 sau 3 ani și parcă îmi reiau tot mai mult din vechea identitate, în care nu eram doar mama Cristina, ci și soția și femeia Cristina.

S-a mai scurs aproape un an până la un nou test de sarcină pozitiv, iar din ianuarie 2018 sunt o fericită mamă de două fetițe. Diferența dintre ele este de 2 ani și 7 luni deci aș putea zice că toată experiența cu bebelușia și creșterea de copii mici a fost concentrată, și trebuie să recunosc, destul de obositoare. Când Ruxi era mică am decis să vând sau să dau mai departe tot de ceea ce nu mai aveam nevoie, gândindu-mă că în cazul în care decidem să avem un al 3-lea copil aș putea să recumpăr sau eventual să împrumutăm. Oricum experiența ar fi urmat să-și spună cuvântul căci acum știu cu adevărat de ce am nevoie, ce poate fi luat SH, la cine să apelez pentru lucruri de împrumut. Să zicem că rețeaua de suport e mult mai extinsă acum decât atunci când eram o proaspătă mămică, în 2015.

În ultimii 2-3 ani am tot discutat cu Vlad de un al treilea, mai în glumă, mai în serios, iar răspunsul pe care mi l-am dat (pentru că simt că decizia este cumva la mine), a fost că dacă am fi avut mai mulți bani atunci n-aș fi stat pe gânduri. E destul de cinic să iei o astfel de decizie în principal prin prisma financiară, însă văd cât costă o casă mai mare, 4 bilete de avion în loc de 3 sau de 5, cum la majoritatea locurilor de cazare ar trebui să iei doar apartamente, cât costă o mașină cu mai multe locuri sau taberele de calitate. Pe de altă parte, abia aștept să ne reluăm tot mai mult o viață de adulți independenți, să scăpăm de tonele de jucării pentru copii, să ne putem planifica orice activitate fără să ne stresăm de babysitter. Iar cireașa de pe tort ar fi o altă pauză profesională, care nu pot să zic că nu mi-ar influența din nou parcursul. Așă că ne putem considera fericiți și compleți în formula de 4.

Am avut o etapă în viață în care mi-am cumpărat tot felul de haine, cosmetice, produse de machiaj doar din impulsul de moment, mi-a plăcut atunci, mi s-a părut că au și un preț bun (adică reducere mare), și m-am gândit că mai bine să fie decât să nu fie. Ca să nu mai vorbesc de cărți, am colecționat tot ce se vindea împreună cu ziarele, inclusiv edițiile pentru copii deși nici nu știam pe atunci când va urma să îi am. Într-o perioadă aveam mai multe palete de farduri, cu tot felul de culori deși niciodată nu mi-a plăcut să mă machiez pe pleoape cu altă culoare decât maro și diverse nuanțe ale acesteia. Și per total nu îmi cumpăram mai niciodată ceva ca lumea, mai scump și poate mai calitativ. Mă uitam cu jind la o cremă sau un fard mai scump, cum ar fi cele de la Lancôme sau de la Estée Lauder, dar mi se părea că nu am banii necesari pentru așa o “indulgență”, deși era clar doar chestiune de prioritizare a cheltuielilor.

Așa că m-am gândit să vă las mai jos o listă cu lucruri pe care am renunțat să le mai cumpăr sau pentru care caut întotdeuna alternative mai inspirate:

• Bluze / topuri care nu fac parte din paleta de culori care mi se potrivește, oricât de atractivă ar fi culoarea (de exemplu nu mai cumpăr: maro, albastru, mov închis, vișiniu alb crem)
• Haine din materiale sintetice (în special pulovere), mă feresc de poliamidă căci se degradează rapid la spălat și miroase urât foarte rapid atunci când transpiri
• Orice obiect textil care pare că s-ar putea scămoșa ușor sau pe care nu îl pot asorta cu ceva care există deja în garderoba
• Pantofi care nu-mi sunt 100% comozi de la prima încercare
• Produse cosmetice pentru care nu citesc dinainte reviewuri, nu mai cumpăr nimic cosmetic sau de machiaj la pleseneală. Cu atâtea bloguri și vloguri care scriu despre asta ar fi și păcat să toc banii
• Farduri de pleoape, deși am văzut palete superbe… am una singură, cu 4 nuațe de maro, din care folosesc 3 și îmi ajunge mai mult de 5 ani
• Obiecte decorative, în special suveniruri din vacanțe cărora efectiv nu le găsesc altă funcție decât aceea de a strânge praful

Astea sunt top of mind, așa la o primă strigare. Voi pe ce lucruri nu mai dați banii?

Pe de cealaltă parte știu că există părinți care nu au la cine să apeleze pentru babysitting, nu despre aceia este vorba, ca să fim bine înțeleși de la început.

Eu ador să petrec timp doar cu soțul meu, să evadăm un weekend, un concediu, sau poate doar să vedem un film sau un teatru în doi (poza de început este de la cea mai recentă piesă pe care am văzut-o la Bulandra). Îmi place să mi se facă dor de copii, să simt un amalgam de iubire, dor și ușurare atunci când am închis ușa după ei, știind că urmează să nu îi mai văd câteva zile. Încerc să le explic și lor că dorul și distanța sunt benefice în doze echilibrate, că așa ne vom bucura și mai mult de clipele petrecute împreună.

Și chiar dacă nu mergem nicăieri, putem sta liniștiți acasă într-o atmosferă hygge specific daneză, uneori cu un pahar de vin sau niște lumânări parfumate, să urmărim un film bun, să povestim și să ne relaxăm. Aromaterapia și jazzul în surdină pot face minuni. Zilele astea sunt inspirată de mirosul de cafea, așa că topesc din ceară parfumată în difuzor și savurez aroma. Culmea, băutoare de cafea nu prea sunt, dar mirosul îmi place maxim.

Auzisem într-un podcast despre sănătatea psihică a unui cuplu cu copii cum că secretul bunei înțelegeri este o ieșire de weekend doar în doi o dată pe trimestru. Pare rezonabil și realizabil. Bineînțeles, dacă se întâmplă și mai des cu siguranță poate doar să ajute. Poate mamelor despre care ziceam la începutul articolului li s-ar părea exagerat, dar sunt curioasă dacă la fel simt și partenerii lor. Pentru că sănatatea cuplului ține de ambii, am învățat-o din experiență.

Voi ce credeți, care e modelul cel mai potrivit pentru timp fără copii?

Însă dintre toate cele 3 vorbim cel mai puțin despre bani și poate ne place să afirmăm că “nu sunt așa importanți”. Dar adevărul este că sunt, mai ales atunci când nu îi ai. Că să nu mai vorbesc despre educația financiară, care este ca și inexistentă.

În familia noastră de 4 cheltuielile vin din toate direcțiile, credit la casă, rată la mașină, întreținere, grădinița fetiței, diverse cheltuieli cu școală, cumpărături alimentare, ieșiri de weekend sau vacanțe, haine periodic căci copiii cresc, ieșiri în oraș, etc. Recunosc că e un haos pe care cu greu îl ținem sub control. Pe lângă cheltuieli, mai încercăm să și punem niște bani deoparte, fie pentru planuri pe termen scurt, fie pe termen lung (pentru facultățile fetelor de exemplu; poza de mai sus este din Oxford), dar până de curând nu am avut niște obiective clare. Norocul nostru este că avem venituri peste medie și nu ne simțim neapărat strâmtorați, însă cu siguranță ne-ar fi mult mai bine dacă ne-am organiza și am optimiza tot ceea ce am descris mai sus.

Consultanță financiară

Un concept destul de pretențios, care pentru mine înseamnă de fapt educație financiară. Am nevoie să învăț să gestionez mai bine banii, căci nimeni în școală nu ne-a învățat asta. Acum ceva timp l-am cunoscut pe Patrick, de la Viitor pe plus, consultant financiar de peste 7 ani, autorizat de ASF (Autoritatea de Supraveghere Financiară), cu ajutorul căruia ne-am organizat finanțele. De la el am aflat unde să ne refinanțăm creditele că să plătim rata și dobândă mai mică, care e cel mai bun fond de investiții unde să alocăm o sumă lunară sau care e cel mai performant fond de pensii. Cunoaște piața ca în palmă, iar toate argumentele pentru o alegere sau alta sunt raționale, bazate pe calcule matematice, așa cum e bine să se întâmple când e vorba de bani.

3.000 de Euro economisiți dintr-un foc

Mai toți avem rate la casă. Mulți dintre noi le-am întins pe mulți ani ca să avem rate mai mici, mai ușor de suportat. Dar dacă te uiți cu atenție la desfășurătorul de credit, coloana dobândă te poate întrista cu adevărat. Și cu cât perioada este mai lungă, cu atât dobânda pe care o plătești este mai mare, uneori poate chiar să echivaleze cu suma totală pe care ai luat-o credit. Adică poate exista situația în care ai luat credit 50.000 Euro pe 30 de ani, iar la final ajungi să dai înapoi exact 100.000 Euro. 

Cum am făcut noi ca să plătim dobândă mai puțină? Plătim în avans ratele, adica la data scadentă a creditului merg la bancă și spun că vreau să fac rambursare anticipată pentru încă o lună, două, trei, depinde cât am disponibil. Plătind în avans, banca nu îmi va mai percepe dobândă pentru ratele respective. Exemplu mai jos, un desfășurător imaginat de mine: 

Dacă pe 15.10 merg la bancă și le spun că voi plăti în avans 3 rate (totalul celulelor cu galben), dobânda aferentă (totalul celulelor cu verde) vor fi bani care ne vor rămâne nouă și pe care îi vom economisi. Dacă poți pune pune în avans și mai mult, vei economisi proporțional. Merită să faci acest efort cu plata în avans? Da, da, da, merită mai ales la începutul creditelor, când dobânzile sunt imense. Doar anul acesta am economisit așa 3.000 de Euro pe care i-am depus în economii. 

Împreună cu Patrick am făcut diverse calcule pe dobânzi, pe fonduri de investiții, pe fondurile de pensii pe care le avem deja, mi-a deschis ochii în multe direcții. Am setat niște obiective clare pe care o sa le urmărim și tot el ne va ajuta să ne refinanțăm creditele, a.î. să le plătim mai repede și cu costuri mai mici. 

Viitorul copiilor

Imediat după ce s-au născut am început să punem bani deoparte special pentru educația lor, într-un fond de investiții din care câstigăm mai mult decât dintr-un simplu cont de economisire. Atunci am avut impresia că am făcut cea mai bună alegere însă Patrick mi-a arătat alternative cu un câștig aproape de două ori mai mare. Evident, ne vom reorienta. 

Și dacă mai sus pomenisem de sănătate, tot prin programul Viitor pe plus am aflat de asigurări medicale private care acoperă afecțiuni grave, inclusiv spitalizarea în străinătate. Sincer, nici nu știam că există așa ceva, dar cu siguranță o astfel de asigurare te ajută să dormi mai liniștit. 

Cât costă consultanța financiară?

Asta e partea care mie îmi place cel mai mult -> nu te costă nimic, e absolut gratis, nu există costuri ascunse sau ulterioare. Consultanța este de fapt plătită de banca sau instituția la care tu ajungi client, fie că iei un credit nou, refinanțezi sau îți pornești un plan de investiții. Consultantul financiar primește același comision de la furnizorii de soluții financiare pe o anumită categorie de produs, așadar nu va fi tentat să recomande un produs care ar avea un comision mai mare. E o situație din care toate părțile implicate câștigă. Seamănă în mare măsură cu ceea ce face un broker de credite, de exemplu studiază toate ofertele din piață și te ajută s-o alegi pe cea mai bună, însă în cadrul programului Viitor pe plus, nu vă uitați strict la părticica credit, ci puneți în balanță toate cheltuielile și posibilitățile de investiții. Mai exact, Patrick te poate ajuta dacă ai nevoie de:

• Credit pentru o casă sau să refinanțezi creditul pe care îl ai deja
• Plata anticipată a creditului
• Plan de economii sau investiții pentru copii (sau pentru orice alt obiectiv)
• Pensie privată
• Asigurări medicale private

Dacă decizi să stai de vorbă cu Patrick și practic să beneficiezi gratis de programul inițiat de el, Viitor pe plus, vei avea partea de o evaluare a situației financiare actuale, bineînțeles cu acord de confidențialitate, iar apoi o să primești sfaturi și soluții concrete de care te poți folosi imediat. Programul este deschis pentru oricine din țară, discuțiile putând avea loc și online. 

Așadar, eu am o provocare pentru voi – începeți o listă cu toate cheltuielile pe care le aveți și vedeți dacă totalul e echivalent cu veniturile. Eu cu surpriză am observat că vreo 2.000 de lei lunar se duc pe cheltuieli de care nu știu, deci mizilicuri. Și continuați cu un singur obiectiv mare pe care vreți să-l atingeți într-o perioadă de timp. Cred că e un exercițiu destul de greu, și mie mi-a fost. Apoi îndreptați-vă cu încredere spre Patrick și programul lui, Viitor pe plus, ca să vă ajute cu o soluție concretă, va fi cel mai în măsură să vă dea un sfat.

M-am născut în 1984, în Turda, într-o familie ortodoxă, cu puternice legături cu biserica, căci bunica era fată de preot și la fel mama ei. În familia bunicilor spuneam rugăciunea înainte de masă, iar pe orice bucată de pâine se făcea o cruce cu cuțitul înainte să o feliem. În același timp, niciunul din noi nu era habotnic, nu trăiam doar după regulile bisericii, și oricum nici vremurile nu-ți permiteau să îți expui prea mult credința.

În contextul ăsta am fost eu botezată, în pe atunci mica noastră biserică de cartier (acum e o biserică nouă, mare), și la fel și fratele meu. Nici unul dintre noi nu a fost scufundat în cristelniță, doar ne-au fost desfăcute pieptărașele, cum se purtau pe vremea aia, și am fost stropiți cu apă sfințită. Și așa se făcea pe vremea aia, nimeni nu era botezat cu scufundare, cel puțin după știința mea și asta nu ne-a făcut mai puțin creștini. Am trecut tot prin Sfânta Taină a Botezului, fără nici un ritual care să poată fi considerat periculos pentru bebeluș.

Ieri, după ce am aflat de moartea copilului din Suceava, intrat în stop cardio respirator după botez (cu anchetă încă în desfășurare) am inițiat o petiție de interzicere a ritualului cu scufundarea. Între timp, am descoperit că mai există o petiție pe același subiect, pe care vă recomand s-o semnați, căci acolo sunt zeci de mii de semnături deja. Din păcate nu e primul caz soldat cu deces după botez. Uneori anchetele au spus că nu botezul a fost de vină, însă eu am totuși dubiile mele dacă ritualul nu a influențat niște procese care să ducă spre un final nefericit.

M-am bucurat să văd multă susținere pentru demers, dar pe de cealaltă parte am rămas neplăcut surprisă să văd oameni care consideră moartea bebelușului un fel de jertfă, ca și acum 2000 de ani sau mai mult. Alții susțin că nu trebuie intervenit în ritual, că trebuie lăsat preotul să-și facă treaba, să nu ne mai băgăm noi nasul, păcătoșii de rând. Dar eu aș pune întrebarea așa – dacă tu acasă nu bagi cu capul sub apă bebelușul sau dacă ai afla că bona sau cea/cel care îngrijește copilul l-a scufundat cu capul sub apă, și înțelegi că asta poate fi foarte periculos, de ce ai fi de acord ca asta să se întâmple în biserică? Consideri că nu e periculos tocmai pentru că se întâmplă în biserică? Dar hai să apelăm la rațiune, un bebeluș este exact același acasă și în biserică, corpul îi funcționează exact la fel, riscurile unor activități sunt exact aceleași.

Botezul este un ritual simbolic, o intrare spre lumea creștin-ortodoxă, și mi se pare ciudată insistența de a bifa niște cutume, mai ales atunci când sunt periculoase.

Vă mai dau un alt exemplu despre simbolistica creștină, tocmai a face o paralelă cu modul în care deservim credința.

Ce spune Sfânta Scriptură:

Cina Domnului sau Euharistia a fost instituită de Domnul Isus Hristos în ziua Paștelui (Matei 26:17-29).

“Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine și după ce a binecuvântat, a frânt-o, și a dat-o ucenicilor, zicând: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu”. Apoi a luat un pahar, și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând:”Beți toți din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viței, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăția Tatălui Meu.” (Matei 26:26-29)

Prescura așadar simbolizează trupul lui Isus, vinul sângele, nimeni nu a muscat efectiv sau a băut efectiv din trupul Lui.

Isus a fost botezat în Iordan, noi nu mergem să ne botezăm în Dâmbovița sau în Dunăre.

Toată credința e plină de simboluri, metafore, de aceea și stropirea bebelușului cu apă sau turnarea a câteva picături pe creștet poate înlocui cu succes scufundarea în cristelniță.

Botezul nu e o rețetă culinară care nu va ieși dacă nu respecți întocmai ingredientele. Știu că unii s-ar putea simți ofensați de comparație, dar cam asta e realitatea. Așa că hai să punem în balanță tot ce știm despre cum funcționăm noi anatomic, ritualurile pe care le facem în numele credinței și să vedem unde putem schimba și îmbunătăți.

După asta am trecut valea plângerii în grupurile de whatsup, și acum, după încă câteva ore, simt că deja m-am obișnuit cu ideea că s-ar putea ca de fapt scenariul ăsta roșu să țină până prin primăvară. Spre deosebire de astă primăvară, când a căzut cerul pe noi de pe o zi pe alta, de data astă ne pregătim de scenariul roșu de câteva luni. Știu ce înseamnă munca full time de acasă cu copiii prezenți non-stop, mi-am aflat limitele și mi-am descoperit calități pe care nu știam că le am.

Așa că acum lucrurile sunt clare, realitatea e numai una, aceea că ne vom reuni în variantă completă acasă zi de zi, oră de oră, minut de minut. Iar singurul lucru pe care îl pot influența este atitudinea mea față de această situație, atitudine care poate să fie sau negativă sau pozitivă, căci neutru nu prea ai cum să rămâi. Așa că aleg să văd lucrurile printr-un filtru roz, și sunt convinsă că încet, încet, atitudinea mea actualmente forțată spre pozitiv, se va contura natural. O să încerc să îmi organizez o rutină, o să ascultăm mai multă muzică, o să ieșim în parc cel puțin două ore pe zi, chiar dacă asta înseamnă să îmi decalez programul de la birou, o să dorm cel puțin 8 ore pe noapte ca să mă enervez cât mai puțin în timpul zilei. O să fac atât cât pot și nu mai mult, refuz să mă mai stresez. Suntem toți în asta, nu avem cum să performăm nici ca părinți și nici ca angajați ca și când nimic nu ar fi ieșit din comun. Și cu toții ar trebui să ne setăm corect așteptările

Așadar vă invit să lasați în comentarii orice aspect pe care îl precepeți ca fiind pozitiv în această perioadă sau orice idee care i-ar putea încuraja pe oamenii din jurul vostru.

Mă uit la poza din la începutul articolului și îmi aduc aminte cu prea puțină nostalgie despre cele două luni petrecute în casă, în care am fost de toate, mamă full time, educatoare, anagajată cu normă întreagă și o droaie de responsabilitați zilnice, femeie de serviciu și pe alocuri bucătar. În acea zi aveam niște urgențe la serviciu și nu știam unde să mă împart mai întâi. Așa că am scos fetele la joacă pe balcon, deși erau doar vreo 10 grade afară și fetița cea mare nici măcar nu a vrut să-și ia geaca pe ea. Dar pur și simplu nu am avut timp nici de negocieri, nici de insistețe.

Uitându-mă în urmă, mă întreb dacă cele două luni de carantină au meritat, dacă per total abordarea din partea autorităților a fost corectă. Aș zice că nu, căci doar a amânat o perioadă cu număr mare de cazuri zilnice, fără să facă nimic concret altceva. Angajați la DSP tot atâția avem la ca început de martie, paturi la ATI tot atâtea sunt, politicienii par tot la fel de lipsiți de orice plan. Măcar dacă ar fi folosit acele două luni tampon ca să gândească o strategie, un plan, măcar să organizeze mai bine spitalele, orice, ca eu, un simplu cetățean, să mă simt mai în siguranță.

Pe lângă asta, nimeni nu pare să fi luat în calcul psihologia poporului român. Eu am impresia că oamenii s-au simțit pedepsiți prin carantina din martie-mai și au vrut să se “răzbune” după. După comunism și toată degringolada anilor ’90 cine mai ia în serios autoritățile? Și cum să le iei în serios când în orice interacțiune cu statul cetățeanul e întotdeuna văzut ca fiind partenerul de rang inferior. Acum degeaba autoritățile insistă și obligă la purtatul măștii, prea puțini oameni vor s-o facă. Și pe bună dreptate, după cea mai simplă logică, atunci când erau mai puține cazuri trebuia să stăm în casă, iar acum când avem o explozie de cazuri trebuie să purtăm mască?

N-aș vrea să fiu înțeleasă greșit, sunt absolut de acord cu masca, o port aproape peste tot când ies din casă, iar de azi chiar tot timpul în afara casei, căci la București s-a impus purtarea ei în anumite spații publice. Și nu am nici un fel de probleme de respirație cu ea. Și chiar și cu decizia asta, de ce masca nu e obligatorie peste tot, nu doar în stații de autobuz, piețe, gări și alte zone publice? De ce avem jumătatea asta de măsură, dacă tot vrem să ținem virusul sub control? Așa poți da naștere la tot felul de intrepretări, că era sau nu era stație, că doar acum am ajuns in gară etc.

Dar două aspecte mă sperie cel mai tare: afacerile cu testele Covid și scindarea și ostracizarea socială.

Am rămaș șocată să aflu că în Franța un test la cerere costa 28 de Euro. La noi oscilează între 350 de lei și 500. De ce, până unde jegmăneala asta la români care au venitul pe cap de locuitor de câteva ori mai mic decât francezii. De ce nu reglementează statul afacerile astea care cresc ca ciupercile după ploaie? De ce suntem din nou luați de fraieri?

Cât despre scindarea și ostracizarea socială, niciodată nu mi s-a părut că taberele sunt mai înverșunate, mai convinse că dețin adevărul suprem, ca să nu mai zic de oamenii bolnavi sau purtători de coronavirus. Din păcate panica generată de mass-media, la fel de nesătulă de emoțiile oamenilor ca de obicei, ne face să uităm limitele rațiunii, să ne ascundem unii de alții, să îi tratăm pe cei bolnavi ca și cum ar fi ciumați. Cel puțin asta este percepția mea din ultimul timp din tot ce văd în jurul meu. Suntem atât de bombardați de decese, internari la ATI, încât nu căutăm răspunsurile la niște întrebări atât de importante dar prea puțin rostite: cât de contagios este un asimptomatic, dacă poartă mască? Câte zile este contagios un bolnav de la începutul simptomelor? Poate fi cineva necontagios chiar dacă are test pozitiv? Pentru că ce să vezi, alte țări au deja răspunsul la toate întrebările astea, proceduri implementate pe baza lor, iar oamenii cooperează în loc să le fie frică unora de ceilalți.

Iar rațiunea mie îmi zice că dacă port mască peste tot, mă spăl des pe mâini și nu-mi ating fața cu mâna șansele să mă îmbolnăvesc sunt spre 0. Iar rațiunea asta ar trebui să fie prezentă în mintea tuturor, înainte de orice emoție specifică știrilor de la ora 5.

Iar statul ce face în perioada asta înafară de a exprima îngrijorare, după cum bine ne-a obișnuit? Ați văzut voi săpun și servețele de șters pe mâini în toaleta din Gara de Nord? V-ați lovit de vreun dispozitiv de gel antibacterian în autobuze? Ați auzit de vreun plan de construcție pe repede înainte de bai cu apă curentă la școlile din mediul rural? Ați auzit de vreun plan de eficientizare al DSP-urilor?

OF, sunt efectiv dezamăgită că am căzut în clișeul cu statul n-o face pe aia sau pe ailaltă, însă se pare că e fix realitatea. Realitatea care se strânge în jurul nostru ca un lanț în jurul gâtului unui câine uitat de stăpân.

Recunosc că nu am mai fost de mult timp în România la mare, și vă marturisesc că am rămas complet surprinsă de cât de machiate sunt fetele pe plajă. Și mai mult decât machiaj, se pare că sunt la modă buzele botoxate, dar asta merită un articol separat. Din ce am observat machiajul “minimal” e fondul de ten, anti-cearcănul, genele false, contouring și ruj. Adică absolut nici o diferență față de machiajul obișnuit de zi cu zi pentru unele tipe. Eu știu că româncele sunt foarte cochete și în mare parte îngrijite, dar în astfel de zile parcă nu rezonez cu abordarea.

Pentru mine, atunci când merg la plajă, e important să îmi simt și fața mai aerisită, mai lejeră și cât mai hidratată. E drept că în ultimii ani am apelat tot timpul la o cremă bb, pentru că am nevoie și de un pic de acoperire și sunt atentă să caut un produs care are ca bază acidul hialuronic. Cu siguranță ați auzit de conceptul ăsta prin reclame, la fel ca și mine, și sunteți îndreptățite să vă întrebați dacă nu cumva e doar un tertip de marketing. Însă nu, acidul hialuronic este o moleculă care poate reține până la 1000 de ori greutatea ei în apă, iar atunci când intră în piele efectiv netezește epiderma, fiind unul dintre cele mai importante elemente când vine vorba de hidratarea pielii.

Eu folosesc de câteva săptămâni bb creamul – Missha M Perfect Cover, care are SPF 42, deci e excelent și pentru o zi de plajă. Am descoperit recent brandul Missha prin recomandarea uneia dintre voi, care mi-a scris pe FB de aceste produse coreene de o calitate foarte bună.

Pe lângă crema bb, în unele dimineți stau în cumpănă dacă să îmi dau și cu mascara, însă îmi trece rapid când mă gândesc că bălăceala cu fetele ar putea însemna și ochi manjiți.

Pentru mine asta înseamnă plaja, să fii mai lejeră din toate punctele de vedere, doar costumul de baie, machiaj minimal sau deloc, păr în vânt și relaxare pe toate planurile.

Voi cum vă machiați la plajă?

Indiferent că am încercat să mă vopsesc cu o vopsea de păr profesională acasă, sau direct la salon, sincer declar, tot mi se pare că sunt energie, timp și bani consumați și totuși respect cu religiozitate rutina, doar ca să arăt “bine”. M-au surprins răspunsurile de pe Instagram legate de subiect, în care îmi spuneați că e de datoria noastră să nu arătăm neîngrijit, asta pentru că punem prea ușor semnul egal între neîngrijit și păr nevopsit. Că nu suntem “doamne” dacă nu ne vopsim. Au fost mai puține răspunsuri care să mă îndemne să fac ceea ce simt, să încerc, că până la urmă nu trebuie să fie o decizie definitivă. Cât de mult contează și mentalitatea chiar și când e vorba de o decizie atât de banală cum e întreținerea părului. Căutând informații pe net, am dat de un hashtag care m-a inspirat, sau cel puțin m-a făcut să apreciez curajul celor care l-au adoptat #greyisthenewblack.

Pe de cealaltă parte, îmi place și mie mult luciul specific părului proaspăt vopsit, mai ales atunci când îți găsești nuața potrivită – eu momentan folosesc Schwarzkopf Gliss Color, culoarea 6-16 Cool Pearly Brown, pe care am găsit-o după îndelungi căutări după ce precedenta gamă pe care o foloseam nu a mai fost produsă. Și da, recunosc, îmi place mai mult un păr colorat decât un păr cărunt, pentru că într-adevăr părul cărunt mai adaugă câțiva ani fizionomiei și e în natura umană să apreciem tinerețea.

Dar atunci când ai observat primul fir alb la 20 de ani și de pe la vreo 25 te tot vopsești, iar procedura asta nu pare să aibă vreun sfârșit vreodată, îți vine natural întrebarea – chiar merită?

Voi ce părere aveți? Cum vi se pare noul trend cu #greyisthenewblack?