E nevoie de un sat întreg să crești un copil

Deschid ochii ușor, să nu se dezlipească prea mult somnul de mine. O aud pe Silvia care mârâie în pătuțul de lângă noi și mă întreb ce oră e. Îmi doresc să fie cât mai târziu, ca să pot bifa o normă decentă de somn. Întorc puțin capul și mă uit în tavan, acolo unde vedem noi ceasul de când Vlad a cumpărat o șmecherie din asta modernă care proiectează ora. Când văd că e ora șase mă apucă o șfârșeală chinuitoare și știu că următoarele minute sunt decisive pentru dimineața care urmează. Bag mâna printre zăbrelele pătuțului și pe măsură ce Silvia scâncește tot mai tare, tot mai intens șâșâi și eu ca să o fac să se culce la loc. Mă prinde de mână și asta de obicei o relaxează și adoarme, dar nu azi. În cameră nu e lumină, dar nici întuneric. E lumina aia sau întunericul ăla, depinde din ce perspectivă îl privești, al unei camere cu draperii groase, opace.

Trece o jumătate de oră în care, deși cu mânuța încleștată pe brațul meu, se zbate de pe o parte pe cealaltă, ca un peștișor pe uscat, timp în care mai plânge, mai ațipește, râde în somn. Și eu ațipesc câte o jumătate de minut, dar nu reușesc mai mult. Pe lângă Silvia mai trebuie să îmi fac griji și pentru soțul meu, care acceptă cu greu că un copil de doi ani are altfel programul decât noi. Știu că dacă Silvia nu se potolește, iar eu nu găsesc o soluție rapid iar o să se strice zenul. Lipsa de somn ne face pe amândoi tensionați, doar că eu mă simt datoare să și descurc ițele de fiecare dată, să mă asigur că putem coabita în liniște și uneori chiar armonie. Așa că o iau cu noi în pat și sper ca asta să rezolve situația iar noi să mai putem ațipi un pic, dar este deja șase și jumătate și dacă nu a adormit până acum nu o să o mai facă. Dar eu tot sper, pentru că mă simt obosită. E de-a dreptul supărător să te simți obosit când te trezești. Și cu puține excepții mă simt așa de aproape doi ani. Pe Silvia o pun între noi, deși mi-e teamă că iar o să dea cu piciorușele și iar o să-l lovească pe Vlad, iar el din nou o să se supere că nu poate dormi. Și chiar așa se și întâmplă. În tunete și fulgere ne ridicăm amândoi din pat, doar Silvia e bucuroasă că își poate începe ziua. E bucuroasă că se poate juca cu noul ei avion pe care i l-am cumpărat ieri. Când o văd pe hol cu piciorușele ei grăsănele și pijamaluța lărguță mi se înmoaie inima de dragoste. E a mea și o iubesc ca pe ochii din cap, iar într-o zi o sa pot dormi și eu mai mult, când o să crească.

În comitetul de familie din bucătărie sunt tunete și fulgere din nou, se dezbat teorii despre creșterea copilului, Silvia plânge, aș vrea să pot o pot lua pe Silvia pe un covor zburător și să plecăm în parc. Dar nu am mâncat, trebuie să mă pregătesc de serviciu și trebuie să calmez atmosferă. Pentru binele tuturor.

Am reușit, am calmat atmosfera. Uneori chiar și tații sunt băieți mari, au nevoie de înțelegere, de cineva care să-i protejeze, să îi ajute să se odihnescă. Sunt multe sacrificii pe care le faci când ești mamă, iar într-o familie de trei, te trezești uneori de fapt cu doi copii. Dar eu sunt sigură că într-o zi o să fie mai bine, o să fim mai odihniți și mai calmi. Până atunci îl încurajez pe Vlad să se bage înapoi în pat, iar pe Silvia o rog să fie rezonabil de tăcută.

Și mă gândesc la duminica trecută, când am avut-o pe bunica Silviei la noi și am dormit până la 12 la amiază, e drept, după o nuntă. E una din excepțiile de care vă spuneam mai sus. Și tot mai des mă gândesc cât de bine ar fi ca în perioada asta de copil mic să avem pe cineva care să locuiască cu noi, sau măcar să fie în același oraș că să putem dormi și noi mai mult. Să știți că sunt adevărate toate glumițele alea de pe net cum că tot ce își doresc părinții este să doarmă. Am întrebat-o și pe mama cum a făcut față oboselii când eram eu mică dar nu-și aduce aminte să fi trecut prin așa ceva pentru că în casă erau și o străbunică și o pereche de bunici. Dacă noi am fi atâția în casă acum ar fi parfum. Fiecare weekend în care o avem pe mama sau pe cealaltă bunică la noi parcă e o gură de viață (așa ca în expresia cu gura de oxigen).

Și am stat și m-am gândit la cum trăiau familiile mai demult, mai multe generații la comun și cred că pentru prima oară aș avea tendința să zic ca da, era mai bine. Mă uit chiar la un serial despre o familie de mormoni, cu trei neveste și am momente în care mi se pare o soluție relativ decentă pentru a avea o familie prosperă. Da, știu, crazy me.

Sunt sigură că o să primesc comentarii acuzatoare, că mă plâng, că ce, nu-mi pot face datoria de mamă fără ajutor, așa cum fac multe alte mame… (pe majoritatea nu le public pentru că mă enervează adresările, criticele neconstructive). Ce pot să zic, fiecare are niște limite, nu cred că există mamă fără frustrări și mai ales mame odihinite.

Așadar… da, cam încep să cred că e nevoie de un sat ca să crești un copil, nu ad-literam, dar uneori e nevoie de mai mult de doi. Iar de și mai multe ori e nevoie de mai mult de unul, dacă înțelegeți ce vreau să zic.

6 comments:

Draga Cristina, am si eu o fetita minunata de 2 ani jumate care doarme separat de cateva luni, dar diminetile sunt ca la voi, vine in zorii zilei cu diverse jucarii, carti la noi in pat si ne repeta obsesiv : Mama papa! Adica solicita masa. Asa ca stiu cum e! Esti extrem de sincera cu tot si asta m-a facut sa citesc articolul pana la capat. Lasa lumea sa spuna ce-o vrea si scrie cum simti pentru ca asta face diferenta, realitatea celor povestite si sa nu ne mai ascundem dupa masti, uneori e al naibii de greu. Te pup!

Reply

Eu nu m-as lua de tine ca nu-ti faci datoria de mama… eu m-as lua de altcineva… care tuna si fulgera ca nu isi face somnul…
Off… Multa rabdare iti doresc, draga mea!!
Vorba aceea “Da-mi Doamne rabdare, ca daca-mi dai putere ii trag una de nu se mai ridica!” :)))

Reply

Chiar asa, Sistah! Eu dorm cu copilul in dormitor, din pacate la fel de grumpy e Dl Sot desi azi l-am trezit la 9.30 si ieri a dormit pana la 11.30, ca noi eram prin vecini. As vrea sa stiu de unde sa o apuc sa refac relatia, deocamdata imi ling ranile si ma concentrez pe copil+mine 🙂 si imi propun sa raman eu zen, ca sa nu il provoc.. ma provoaca el deseori. Eh, asta intr-un episod urmator.

Imi place cum ai povestit, si eu cred ca e nevoie de bunici, noi nici in weekenduri n-avem, deci se poa si mai rau :)) imi pare rau mai mult pt copil, e super sa ai relatii faine cu bunicii..

Reply

Sunt chiar curioasa cate relatii reusesc sa ramana zen dupa ce apare un copil. Uneori ma simt destul de singura in situatia asta, pentru ca tot ce vedem prin social media sunt chestii suuuper pozitive, cu putini oameni imi fac confidente si in general cam totul se baga sub pres.
La fel si eu, incerc sa nu provoc, simt ca trebuie sa umblu pe varfuri, si la propriu si la figurat, dar chiar si asa ma simt deseori provocata.
Iar legat de bunici, weekendurile in care vin la noi sunt exceptii, sa zicem in medie cam o data la doua luni… dar m-as bucura sa se intample mai des.

Reply

Si eu sper sa se schimbe atmosfera cand va ma creste. Acum se muta bunicii la brasov si parca vad ca o sa ma sui in masina cu copilul (cat sotul isi va face sieasta, ca nah corporatrist si total neplimbator) si il voi duce la bunicii paterni, iar eu ma voi duce undeva in varf de munte cu o inghetata in mana :))
Asta cu neplimbatorul nu stiu cum s-o rezolv, ca eu am dor de duca teribil. Asa e partea mea din neam, motiv pentru care in weekend nu ma pot baza pe ei, iar in zilele saptamanii lucreaza si-s fiecare in alt colt de bucuresti, ceea ce face brasovul sa para mult mai aproape :)) stiu, cand va merge Paul pe munte il voi face pachet cu cate-un bunic, dar maica-mea cel putin mi-a zis ca pana nu se intelege cu el (aka 5-6 ani) nu-s sanse. Intr-un fel ii inteleg, altfel ii invidiez, pe de alta parte mi-e frica sa-l las (prea am crescut bot in bot) cu altcineva decat ta-su, pe cealalta mi-e mila si de mine :))

Dar trece timpul si se mai aseaza si dilemele existentiale. Sau se transforma, either way I’m cool with that!

Reply

Glumeam pe Zen ca l-as da pe sot acum pt o menajera si-o dadaca :)) dar in alte zile e asa rabdator cu Paul (si-l convinge sa ia medicamente si sa bea ceai de menta, ceea ce mie nu-mi iese) ca vad si rostul tatalui implicat. Lipseste sot implicat, dar recunosc ca nici eu nu-s prea nevasta implicata de ceva vreme. N-am apucat sa fiu cam niciodata, ca am ramas gravida la nunta :))

Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *